|
Lectura biblică I
Introducere
Pentru a putea sărbători cum se cuvine Paştele împreună cu Isus şi cu Biserica, trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu, să ne reînnoim profund, să ne transformăm lăuntric, urmându-l pe Isus Cristos, modelul nostru.
Profetul Isaia ne îndeamnă, în numele lui Dumnezeu, să ne curăţim de păcate şi să săvârşim binele, mai ales să practicăm dreptatea şi caritatea faţă de aproapele căci, de fapt, acesta este semnul cel mai sigur al convertirii noastre.
Din cartea profetului Isaia (1,16-20)
„Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, înlăturaţi dinaintea ochilor mei faptele voastre rele, încetaţi de a mai face răul! Învăţaţi să faceţi binele: căutaţi dreptatea, ocrotiţi-l pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă. Veniţi să discutăm, zice Domnul. De-ar fi păcatele voastre ca purpura, se vor face albe ca zăpada şi de-ar fi roşii cum este cârmâzul, se vor face albe ca lâna. Dacă vă hotărâţi să mă ascultaţi, vă veţi hrăni cu bunătăţile pământului; dar dacă nu vreţi să mă ascultaţi şi mă mâniaţi, de sabie veţi pieri”. Aşa vorbeşte Domnul.
Cuvântul Domnului
Psalmul responsorial (Ps 50)
Refr. Ai milă de mine, Dumnezeule, în îndurarea ta.
Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate,
şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea.
Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea
şi curăţă-mă de păcatul meu. R.
Căci recunosc fărădelegea mea şi păcatul meu stă pururi înaintea mea.
Numai împotriva ta am păcătuit şi ce-i rău înaintea ta am săvârşit. R.
Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
şi un duh drept înnoieşte înăuntrul meu.
Nu mă alunga din faţa ta
şi Duhul tău sfânt nu-l lua de la mine. R.
Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor.
Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti mărirea ta. R.
Reflecţie
Cristos, care în viaţa sa a făcut întotdeauna ceea ce i-a învăţat pe alţii, înainte de a începe slujirea sa, a petrecut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în rugăciune şi post. A inaugurat apoi misiunea sa publică cu un mesaj plin de bucurie: „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, dar a adăugat imediat porunca: „Faceţi pocăinţă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,15). Se poate spune că aceste cuvinte sunt un rezumat al întregii vieţi creştine.
Nu poţi avea acces la împărăţia lui Cristos decât prin convertire (metànoia), adică prin acea schimbare intimă şi totală şi prin reînnoirea omului, a gândurilor, a judecăţilor sale, a modului de a trăi. Această reînnoire se înfăptuieşte în om la lumina sfinţeniei şi iubirii lui Dumnezeu, care ni s-au manifestat şi ni s-au comunicat nouă în plinătatea Fiului.
Invitaţia Fiului lui Dumnezeu la convertire se stimulează într-un mod şi mai imperios, întrucât el nu numai că ne-o predică, dar ne oferă un exemplu în el însuşi. Cristos e modelul suprem pentru cei care fac pocăinţă, el care vrea să suporte pedeapsa nu pentru păcatele sale, ci pentru păcatele altora.
În prezenţa lui Cristos, omul este luminat de o lumină nouă şi, recunoscând sfinţenia lui Dumnezeu, devine conştient de gravitatea păcatului. Cuvântul lui Cristos îi transmite mesajul care îl invită să se întoarcă la Dumnezeu şi îi acordă iertarea păcatelor. Omul primeşte din belşug aceste daruri ale botezului, care îl face părtaş la patima, moartea şi învierea Domnului. Astfel viaţa celui botezat este pusă în întregime sub semnul acestei taine.
Aşadar, orice creştin, urmându-l pe Învăţătorul, trebuie să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să ia parte la suferinţele lui Cristos. Transformat aşadar după chipul morţii sale, devine capabil să merite gloria învierii. Mereu pe urmele Învăţătorului, nu trebuie să mai trăiască pentru sine, ci pentru Dumnezeu care l-a iubit şi s-a dat pe el însuşi pentru dânsul; trebuie să trăiască de asemenea pentru fraţii săi „ca să completeze în carnea sa ceea ce lipseşte pătimirilor lui Cristos, spre folosul trupului său care este Biserica” (Col 1,24).
În plus, fiindcă Biserica e unită cu Cristos printr-o legătură foarte strânsă, pocăinţa fiecărui creştin are un raport intim cu întreaga comunitate eclezială. El primeşte în Biserică darul fundamental al convertirii nu numai prin botez, ci acest dar este reînnoit şi sporit mereu în Biserică prin sacramentul pocăinţei în acele mădulare ale trupului lui Cristos care au căzut în păcat.
De aceea Conciliul spune: „Cei care se apropie de sacramentul pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi în acelaşi timp sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor” (LG 11) (Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Paenitemini).
Pauză
Rugăciunea comună
Doamne Dumnezeul nostru, care nu vrei moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să trăiască, ai milă de noi cei căzuţi în păcate şi întăreşte voinţa noastră slabă ca să ne putem întoarce din toată inima la tine, unicul bine adevărat. Să spunem împreună:
Doamne, dă-ne harul unei convertiri adevărate.
– Pentru a putea crede şi a urma Evanghelia ta:
– Pentru a deveni ucenicii tăi adevăraţi:
– Pentru a fi lumina lumii:
– Pentru a deveni părtaşi la misterul tău pascal:
– Pentru a putea intra în viaţa veşnică:
Dumnezeule, tată îndurător, fă ca inimile noastre să se întoarcă la tine şi formează-ne la şcoala înţelepciunii tale pentru ca, în căutarea singurului bine necesar să te preamărim necontenit pe tine. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.
Cântec
Lectura biblică II
Introducere
Parabolele iertării, în special cea a fiului risipitor, sunt cea mai frumoasă manifestare a iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu, tatăl nostru. E o bucurie nespus de mare pentru noi să ştim că avem un tată care ne iartă şi ne primeşte, chiar şi după ce l-am părăsit şi l-am trădat. Singura condiţie care se cere este să intrăm în noi înşine şi să ne recunoaştem mizeria, hotărâţi fiind să ne întoarcem la el.
Din evanghelia după sfântul Luca (15,17-24)
Venindu-şi în fire, şi-a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi”. S-a ridicat deci şi s-a dus la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi l-a cuprins mila, i-a alergat în întâmpinare, s-a aruncat de gâtul lui şi l-a sărutat de nenumărate ori. Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău...” Dar tatăl a spus servitorilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai frumoasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare; aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l, să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”. Şi au început să petreacă.
Cuvântul Domnului
Psalmul reponsorial (Ps 102)
Refr. Domnul este bun şi iubirea lui e fără margini.
Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul
şi toată fiinţa mea să laude numele său cel sfânt!
Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul
şi nu uita nicicând de darurile lui. R.
El îţi iartă toate păcatele
şi te vindecă de orice infirmitate.
El îţi scapă viaţa de la pierzare
şi te încununează cu bunătate şi îndurare. R.
El nu dojeneşte la nesfârşit,
nici nu poartă pe veci mânie.
El nu răsplăteşte după greşelile noastre,
nici nu pedepseşte după fărădelegile noastre. R.
Cât de mare este distanţa de la cer la pământ, tot aşa
de mare este mila sa faţă de cei care se tem de dânsul.
Cât de departe este răsăritul de apus,
atât de mult îndepărtează de la noi păcatele noastre. R.
Reflecţie
Fiul risipitor zace la pământ. Când devine conştient de mizeria în care se află, când îşi dă seama că este într-o stare de pieire fără ieşire, văzându-se scufundat în mocirla desfrâului, exclamă: „Vreau să mă ridic şi să mă întorc la tatăl meu”.
De unde îi vine această speranţă, această siguranţă, această încredere? Din simplul fapt că e vorba de tatăl său. „Am pierdut – îşi zice în sine – calitatea mea de fiu. Cu toate acestea, el rămâne în continuare tată. Nu va fi un străin să intervină pentru mine pe lângă tatăl meu: însăşi iubirea sa îl va face să simtă milă în străfundul inimii sale. Astfel el va fi într-un fel constrâns să mă nască din nou prin iertarea sa. Vinovat fiind, mă voi întoarce, aşadar, la tatăl meu”.
Şi iată că tatăl, abia îl vede pe fiul său, că îi iartă vinovăţia: preferă să fie tată, şi de aceea nu se arată ca judecător, şi transformă imediat sentinţa în iertare. Doreşte întoarcerea fiului, nu moartea lui…
„S-a aruncat la gâtul lui şi l-a sărutat”. Iată cum îl judecă şi îl corijează tatăl: în loc să-l pedepsească pe fiul care a păcătuit, îl sărută. Iubirea nu reuşeşte să vadă vina: de aceea tatăl răscumpără cu un sărut păcatul fiului său, îl închide în îmbrăţişarea sa. Nu scoate la suprafaţă greşelile fiului său, nu le expune dezonoarei: se apleacă asupra rănilor sale, îngrijindu-le în aşa fel încât să nu lase nici o cicatrice, nici o urmă.
Dacă nu ne place comportarea acestui tânăr, dacă fuga lui ne pare o insultă, noi să nu ne îndepărtăm de un Tată atât de îndurător. Numai vederea acestui Tată e de ajuns ca să pună pe fugă păcatul, să ţină departe vina, să respingă răul şi ispita. Dar în cazul că am fugit de la el risipind toate averile sale printr-o viaţă vicioasă, în cazul că am comis un păcat oarecare şi am căzut în prăpastia fără fund a nelegiuirii, ei bine, să ne ridicăm cu hotărâre şi să ne întoarcem la un Tată atât de bun, încurajaţi de exemplul fiului risipitor.
„Tatăl să l-a văzut, a fost adânc mişcat şi, alergând, s-a aruncat la gâtul lui şi l-a sărutat”.
Mă întreb: în faţa unei iubiri atât de mari, mai este oare loc pentru disperare? Ce motiv ar mai fi să te ascunzi sau să te temi? Poate îţi produce teamă întâlnirea cu tatăl, sau sărutul pe care ţi-l dă, îmbrăţişarea cu care te strânge la piept? Poate gândul că Tatăl vrea să-l atragă la el pe fiul său pentru a se răzbuna, şi nu pentru a-l primi iertându-l? Dar această frică ce distruge viaţa şi mântuirea e risipită definitiv de ceea ce urmează: „Tatăl a spus servitorilor săi: Iute, scoateţi haina cea mai frumoasă şi îmbrăcaţi-l cu ea, puneţi-i inelul în deget şi sandalele în picioare. Mergeţi, luaţi viţelul îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să facem sărbătoare, fiindcă acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”.
Dacă aşa stau lucrurile, cum mai putem amâna întoarcerea noastră la Tatăl? (din predicile sfântului Petru Crisologul).
Pauză
Rugăciunea comună
Părinte îndurător, care l-ai dat la moarte pe Fiul tău unul-născut pentru a ne salva pe noi, slujitorii tăi, îţi mulţumim pentru bunătatea ta nemărginită şi îţi cerem, pentru meritele lui Cristos, să ne ajuţi să trăim în spiritul şi iubirea fiilor tăi. Să spunem împreună:
Părinte bun, noi îţi mulţumim.
– Pentru că ne-ai primit în casa ta părintească:
– Pentru că ne-ai îmbrăţişat ca pe nişte fii iubiţi:
– Pentru că ai uitat păcatele noastre:
– Pentru că ne-ai primit la masa ta:
– Pentru că ni l-ai dăruit pe Duhul tău Sfânt:
– Pentru că ne-ai făgăduit însăşi slava ta:
Dumnezeule, care îi mântuieşti pe păcătoşi şi îi chemi la prietenia ta, îndreaptă spre tine inimile noastre şi dă-ne fervoarea Duhului tău, ca să putem fi tari în credinţă şi neobosiţi în a face binele. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.
Tantum ergo
Toţi să adorăm fierbinte,
Marea taină din altar,
Jertfa cea de înainte
Facă loc la noul dar;
Ce e peste simţ şi minte
Să ne dea-al credinţei har.
Tatălui daţi închinare,
Cinste, laudă şi cânt,
Fiului, fără-ncetare
Slavă-n cer şi pe pământ,
Pururi binecuvântare,
Fie Duhului Preasfânt. Amin.
V. Tu le-ai dat pâine cerească (T.P. Aleluia)
R. Având în sine orice plăcere (T.P. Aleluia)
Să ne rugăm:
Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat memorialul morţii şi învierii tale, dă-ne, te rugăm, harul ca astfel să cinstim sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale. Tu, care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.
Sau:
Doamne Dumnezeule, dă-ne, te rugăm, harul să-l preamărim cum se cuvine pe Mielul care a fost ucis pentru noi şi care acum este de faţă în preasfântul Sacrament, ca astfel să ne învrednicim a-l contempla în slava cerească. Prin Cristos Domnul nostru.
Binecuvântarea
Aclamaţii (după binecuvântare)
Să adorăm în veci Preasfântul Sacrament! (de trei ori)
Adoremus in aeternum Sanctissimum Sacramentum.
Sau:
V/R. Lăudaţi pe Domnul toate neamurile,
Lăudaţi-l toate popoarele.
V. Căci peste noi a revărsat Domnul
veşnica lui milostivire.
Şi adevărul Domnului rămâne întotdeauna. R.
V. Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh,
Precum era la început şi acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin. R.
(Texte pregătite de pr. Claudiu Dumea)
|
Sâmbătă, 19 mai 2012
DUMINICA A VII-A A PAŞTELUI