Rugăciune Catolică

CONSTITUŢIA APOSTOLICĂ DESPRE SACRAMENTUL CONFIRMAŢIUNII

PAUL, EPISCOP

SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,

SPRE AMINTIRE VEŞNICĂ

PARTICIPAREA LA VIAŢA NATURII DIVINE, dăruită oamenilor prin harul lui Isus Cristos, are o anumită asemănare cu viaţa naturală în ceea ce priveşte începutul, dezvoltarea şi alimentarea acestei vieţi. Într-adevăr, creştinii renăscuţi prin Botez sunt întăriţi prin taina Confirmaţiunii şi în Euharistie se hrănesc cu pâinea dătătoare de viaţă veşnică, astfel încât, prin aceste taine ale iniţierii creştine, să-şi însuşească tot mai mult din comorile vieţii divine şi să înainteze spre desăvârşirea dra­gostei. Pe bună dreptate s-au scris aceste cuvinte: Trupul este spălat, spre a fi curăţat sufletul; trupul este uns, spre a fi consacrat sufletul; trupul este însemnat, pentru a fi întărit sufletul; trupul este adumbrit prin impunerea mâinilor, pentru ca sufletul să fie luminat de către Duh; trupul se hrăneşte cu carnea şi sângele lui Cristos, pentru ca sufletul să fie îndestulat cu Dumnezeu^[1].

Conciliul al II-lea din Vatican, conştient de răspunderile sale pastorale, a dat o deosebită atenţie acestor sacramente ale iniţierii creştine, hotărând ca riturile lor să fie revizuite şi adaptate spre a fi mai bine înţelese de credincioşi.

Deoarece Ritualul Botezului copiilor, redactat în forma nouă, conform dispo­ziţiilor acestui Conciliu Ecumenic, şi editat din porunca noastră, este deja introdus în practică, se cuvine acum să se promulge şi Ritualul Confirmaţiunii, ca să fie scoasă în evidenţă unitatea iniţierii în viaţa creştină.

Într-adevăr, în decursul acestor ani s-a lucrat cu multă grijă şi trudă la revi­zuirea modului în care se celebrează sacramentul Confirmaţiunii, urmărindu-se să se arate cât mai clar legătura acestui sacrament cu ansamblul iniţierii în viaţa creştină^[2]. Legătura care uneşte Confirmaţiunea cu sacramentele iniţierii apare mai evidentă nu numai din faptul că riturile au fost rânduite într-o succesiune mai strânsă, ci şi din gestul şi cuvintele prin care se administrează Confirmaţiunea. Astfel, s-a ajuns ca ritul şi cuvintele acestui sacrament să exprime mai clar realitatea sfântă pe care o semnifică, iar poporul creştin, în măsura posibilităţilor, să o înţeleagă mai uşor şi să poată celebra el însuşi printr-o participare deplină, activă şi adaptată comuni­tăţii respective^[3].

În acest scop, am voit ca în prezenta revizuire să se includă şi cele ce privesc însăşi esenţa ritului Confirmaţiunii, prin care credincioşii îl primesc în dar pe Duhul Sfânt.

În Noul Testament se arată cum Duhul Sfânt l-a asistat pe Cristos la îndepli­nirea misiunii sale mesianice. Căci Isus, după ce a primit botezul lui Ioan, l-a văzut pe Duhul Sfânt coborând asupra sa (cf. Mc 1,10), care a şi rămas asupra lui (cf. In 1,32). Tot de către acest Duh a fost îndemnat ca, sprijinindu-se pe prezenţa şi ajutorul său, să-şi înceapă activitatea publică de trimis al lui Dumnezeu. Pe când învăţa cu mult folos poporul din Nazaret, a lăsat să se înţeleagă că pe el îl are în vedere profeţia lui Isaia: Duhul Domnului este asupra mea (cf. Lc 4,17-21).

În sfârşit, a promis ucenicilor săi că Duhul Sfânt îi va ajuta şi pe ei să-şi poată mărturisi credinţa cu îndrăzneală chiar în faţa persecutorilor (cf. Lc 12,12). În aju­nul pătimirii i-a asigurat pe apostoli că îl va trimite de la Tatăl pe Duhul adevărului (cf. In 15,26), care avea să rămână cu ei în veci (In 14,16) şi să le vină în ajutor spre a da mărturie despre el (cf. In 15,26). Apoi, după ce a înviat din morţi, Cristos făgă­duieşte apropiata coborâre a Duhului Sfânt. Veţi primi putere de la Duhul Sfânt, care va coborî peste voi şi îmi veţi fi martori (Fap 1,8; cf. Lc 24,49).

Într-adevăr, la sărbătoarea Rusaliilor, Duhul Sfânt coboară în chip minunat asupra apostolilor adunaţi laolaltă, împreună cu Maria, mama lui Isus, şi cu grupul de ucenici; atunci, astfel au fost umpluţi (Fap 2,4) cu toţii de el, încât, însufleţiţi de un imbold divin, vesteau faptele minunate ale lui Dumnezeu. Apostolul Petru a arătat că Duhul coborât asupra lor este un dar al vremurilor mesianice (cf. Fap 2,17-18). Atunci, cei care au crezut predicii apostolilor au fost botezaţi şi au primit ei înşişi darul Duhului Sfânt (Fap 2,38). Din acel moment, apostolii, împlinind voinţa lui Cristos, împărţeau, prin impunerea mâinilor (cf. Fap 8,15-17; 19,5 ş.u.), celor de curând botezaţi darul Duhului, care desăvârşea în ei harul Botezului. Aşa se face că, în Scri­soarea către Evrei, între primele elemente ale iniţierii creştine este amintită învăţă­­tura despre Botez şi despre impunerea mâinilor (cf. Evr 6,2). Această impunere a mâinilor, după tradiţia catolică, este considerată pe drept începutul sacramentului Confirmaţiunii, care, într-un anumit sens, perpetuează în Biserică harul Rusaliilor.

În felul acesta, se vede rolul specific al Confirmaţiunii în iniţierea sacramen­tală prin care credincioşii, ca membre vii ale lui Cristos, prin Botez şi, totodată, prin Confirmaţiune şi Euharistie, sunt încorporaţi în el şi devin asemenea lui^[4]. În Botez, cei de curând veniţi la credinţă primesc iertarea păcatelor, adopţiunea fiilor lui Dum­nezeu şi semnul distinctiv al lui Cristos, prin care sunt primiţi în sânul Bisericii şi devin părtaşi chiar de la început la preoţia Mântuitorului ei (cf. 1Pt 2,5.9). Prin sacra­mentul Confirmaţiunii, cei renăscuţi prin Botez primesc Darul inefabil, pe însuşi Duhul Sfânt, care le dăruieşte o putere deosebită^[5] şi îi însemnează cu pecetea acestui sacrament, fiind, în felul acesta, tot mai strâns uniţi cu Biserica^[6] şi îndatoraţi în mod deosebit să apere credinţa prin cuvintele şi faptele lor, ca adevăraţi martori ai lui Cristos^[7]. În sfârşit, Confirmaţiunea este în strânsă legătură cu Euharistia^[8], întrucât credincioşii care au fost însemnaţi la sfântul Botez şi Confirmaţiune, participând la Euharistie, se încorporează deplin în trupul mistic al lui Cristos^[9].

Conferirea darului Duhului Sfânt, încă din timpurile vechi, s-a practicat în Biserică sub diferite forme. Atât în Orient, cât şi în Occident, au avut loc multiple schimbări, păstrându-se totuşi semnificaţia dăruirii Duhului Sfânt.

Încă din antichitate, în multe ritualuri din Orient, se pare că la conferirea Duhului Sfânt se dă o deosebită însemnătate ungerii cu sfântul mir, ungere ce nu era net deosebită de cea de la Botez^[10]. Acest ritual este şi astăzi în vigoare la multe Bise­rici Orientale.

În Occident se găsesc documente foarte vechi referitoare la acea parte a ini­­­ţierii creştine în care mai târziu se recunoaşte clar sacramentul Confirmaţiunii. Sunt menţio­­nate multe rituri ce trebuia îndeplinite după abluţiunea baptismală şi înainte de parti­ci­parea la masa euharistică. Astfel: ungerea, impunerea mâinilor, însemnarea (consignatio)^[11] sunt cuprinse atât în documentele liturgice^[12], cât şi în multe mărturii ale sfinţilor părinţi. De aici, în decursul veacurilor, s-au ridicat multe probleme şi în­doieli cu pri­vire la ceea ce în mod sigur ţine de esenţa ritului Confirmaţiunii.

E de folos să amintesc cel puţin câteva dintre documentele care, începând cu secolul al XIII-lea, atât în conciliile ecumenice, cât şi în documentele suveranilor pontifi, au contribuit în mare măsură la scoaterea în evidenţă a însemnătăţii ungerii cu sfântul mir, fără a fi dată totuşi uitării impunerea mâinilor.

Inocenţiu al III-lea, predecesorul nostru, scrie: Prin ungerea cu sfântul mir pe frunte, se indică impunerea mâinii care, cu alt nume, se cheamă Confirmaţiune, deoarece, prin ea, se dă Duhul Sfânt spre creştere şi întărire^[13]. De asemenea, şi prede­cesorul nostru Inocenţiu al IV-lea aminteşte că apostolii l-au dat pe Duhul Sfânt prin impunerea mâinilor, pe care o reprezintă Confirmaţiunea sau ungerea cu mir pe frunte^[14]. În mărturisirea de credinţă a împăratului Mihail Paleologul, care a fost citită în Conciliul al II-lea din Lyon, se aminteşte sacramentul Confirmaţiunii, pe care episcopii îl dau prin impunerea mâinilor, ungându-i cu sfântul mir pe cei renăs­cuţi prin Botez^[15]. Decretul pentru armeni, redactat de Conciliul din Florenţa, afirma că materia sacramentului Confirmaţiunii este crisma pregătită din untdelemn... şi balsam^[16], şi, citând cuvintele din Faptele Apostolilor despre Petru şi Ioan care l-au dat pe Duhul Sfânt prin impunerea mâinilor (cf. Fap 8,17), adaugă: În locul acelei im­puneri a mâinilor, în Biserică se dă Confirmaţiunea”^[17].

Conciliul Tridentin, deşi nu intenţionează să definească ritul esenţial al Confir­maţiunii, îl indică cu numele de sfânta Confirmaţiune a Ungerii^[18]. Benedict al XIV-lea afirmă următoarele: Să se spună numai ce nu este controversat: că în Biserica Latină sacramentul Confirmaţiunii se conferă de către slujitorul care îl administrează în timp ce spune cuvintele formei sacramentale, folosindu-se sfânta crismă, adică untde­lemnul de măsline amestecat cu balsam şi binecuvântat de episcop, şi trasarea sem­nului crucii pe fruntea celui ce primeşte taina^[19].

Având în vedere aceste declaraţii şi tradiţii, mulţi doctori în sfânta teologie au susţinut că, pentru a conferi în mod valid sacramentul Confirmaţiunii, se cere numai ungerea pe frunte cu sfântul mir, săvârşită prin impunerea mâinii. Cu toate acestea, în ritualurile Bisericii Latine, întotdeauna a fost prescrisă, înainte de ungerea cu sfântul mir, impunerea mâinilor asupra celor care primesc Confirmaţiunea.

Referitor la cuvintele care însoţesc ritul prin care se comunică Sfântul Duh, trebuie să observăm că, deja la începutul Bisericii, Petru şi Ioan, pentru a duce la desă­vârşire iniţierea celor botezaţi în Samaria, s-au rugat pentru ei ca să-l primească pe Duhul Sfânt şi apoi şi-au pus mâinile asupra lor (cf. Fap 8,15-17). De asemenea, în Orient, prin secolul al IV-lea şi al V-lea, apar, în ritualul ungerii cu sfântul mir, primele indicii ale cuvintelor: pecetea darului Duhului Sfânt^[20]. Aceste cuvinte au fost primite în aceeaşi epocă de către Biserica din Constantinopol şi sunt folosite şi astăzi în Bisericile de rit bizantin.

În Occident însă, cuvintele ritului care completează Botezul, până în secolele al XII-lea şi al XIII-lea nu au fost precis definite. Abia în Pontificalul roman din secolul al XII-lea apare prima dată formula care apoi a devenit comună: Te însemn cu semnul crucii şi te întăresc cu crisma mântuirii. În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh^[21].

Din cele ce am amintit reiese că, în actul Confirmaţiunii, în Orient şi în Occi­dent, sub diferite aspecte, primul loc l-a ocupat ungerea cu sfântul mir, care, într-un oarecare mod, reprezintă şi impunerea mâinilor practicată de apostoli. Deoa­rece un­gerea cu sfântul mir simbolizează în chip potrivit uncţiunea spirituală a Duhului Sfânt care se dă credincioşilor, noi voim să întărim existenţa şi însemnătatea acestei ungeri.

Cât priveşte cuvintele care se rostesc la Confirmaţiune, socotim că e vred­nică de toată cinstea venerabila formulă folosită în Biserica Latină; totuşi, credem că e de preferat formula foarte veche proprie ritualului bizantin, care exprimă Darul prin care însuşi Duhul Sfânt se dăruieşte pe sine, şi aminteşte revărsarea Duhului care a avut loc în ziua de Rusalii (cf. Fap 2,1-4.38). Aşadar, ne însuşim această formulă, traducând-o aproape cuvânt cu cuvânt.

Pentru ca revizuirea Ritualului Confirmaţiunii să cuprindă în mod canonic şi cele ce privesc însăşi esenţa sacramentală a ritului, cu suprema noastră autoritate apostolică, hotărâm şi decretăm ca, de acum încolo, în Biserica Latină să se respecte cele ce urmează:

Sacramentul Confirmaţiunii se conferă

prin ungerea pe frunte cu sfântul mir,

care se face cu impunerea mâinii,

şi prin cuvintele: Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt.

Impunerea mâinilor asupra celor aleşi, impunere care înainte de ungere se face o dată cu rugăciunea prescrisă, deşi nu ţine de esenţa ritului sacramental, trebuie considerată ca fiind deosebit de însemnată, întrucât contribuie la desăvârşirea acestui rit şi la o mai deplină înţelegere a sacramentului.

După ce am hotărât şi am arătat toate cele privitoare la ritul esenţial al Confir­maţiunii, noi, cu autoritatea noastră apostolică, aprobăm şi Ritualul acestui sacrament, revizuit de către Sfânta Congregaţie a Cultului Divin, care a luat în consideraţie indi­caţiile Sfintelor Congregaţii pentru Doctrina Credinţei, pentru Disciplina Sacramen­telor şi pentru Evanghelizarea Popoarelor în problemele care ţin de competenţa lor. Ediţia latină, conţinând forma nouă a acestui Ritual, va intra în vigoare îndată ce va apărea; ediţiile în limba poporului, pregătite de conferinţele episcopale şi aprobate de Scaunul Apostolic, vor intra în vigoare la datele fixate de fiecare conferinţă episco­pală. Ritualul vechi va putea fi totuşi folosit până la sfârşitul anului 1972. Începând însă de la data de 1 ianuarie 1973, toţi cei care administrează sfântul Mir se vor folosi numai de Ritualul nou.

Tot ceea ce am stabilit şi prescris aici voim să rămână neschimbat şi pus în practică acum şi în viitor, abrogându-se, acolo unde este cazul, constituţiile şi decre­tele apostolice date de predecesorii noştri, sau alte prescrieri contrare, chiar cele spe­ciale.

Dat la Roma, în Sfântul Petru, în ziua de 15 a lunii august, solemnitatea Ador­mirii Maicii Domnului, în anul 1971, al IX-lea an al pontificatului nostru.

PAUL AL VI-LEA PP.

^[1] Tertulian, De resurrectione mortuorum, VIII, 3: CCL 2, 931.

^[2] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum concilium, nr. 71: AAS 56 (1964) 118.

^[3] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum concilium, nr. 21: AAS 56 (1964) 106.

^[4] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, nr. 36: AAS 58 (1966) 983.

^[5] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 11: AAS 57 (1965) 15.

^[6] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 11: AAS 57 (1965) 15.

^[7] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 11: AAS 57 (1965) 15; Idem, Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, nr. 11: AAS 58 (1966) 959-960.

^[8] Cf.  Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presby­terorum ordinis, nr. 5: AAS 58 (1966) 997.

^[9] Cf.  Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presby­terorum ordinis, nr. 5: AAS 58 (1966) 997-998

^[10] Cf. Origene, De principiis, I, 3, 2: GCS 22, 49 ş.u.; Idem, Comm. in Ep. ad Rom., V, 8: PG 14, 1038; Ciril de Ierusalim, Catech., XVI, 26; XXI, 1-7: PG 33, 956; 1088-1093.

^[11] Cf. Tertulian, De Baptismo, VII-VIII: CCL 1, 282 ş.u.; B. Botte, La tradition apostolique de Saint Hippolyte, Liturgiewissenschaftliche Quellen und Forschungen, 39, Münster 1963, 52-54; Ambroziu, De Sacramentis, II, 24; III, 2, 8; VI, 2, 9: CSEL 73, 36. 42. 74-75; Idem, De Mysteriis, VII, 42: CSEL 73, 106.

^[12] Liber Sacramentorum Romanæ Æcclesiæ Ordinis Anni circuli, ed. L. C. Mohlberg (Rerum Ecclesiasticarum Documenta, Fontes, IV), Roma 1960, 75; Das Sacramentarium Gregorianum nach dem Aachener Urexemplar, ed. H. Lietzmann (Liturgiegeschichtliche Quellen, 3), Münster in W. 1921, 53 ş.u.; Liber Ordinum, ed. M. Férotin (Monumenta Ecclesiæ Liturgica, V), Paris 1904, 33ş.u.; Missale Gallicanum Vetus, ed. L.C. Mohlberg (Rerum Ecclesiasticarum Documenta, Fontes, III), Roma 1958, 42; Missale Gothicum, ed. L.C. Mohlberg (Rerum Ecclesiasticarum Documenta, Fontes, V), Roma 1961, 67; C. Vogel- R. Elze, Le Pontifical Romano-Germanique du dixième siècle, Le Texte, II, (Studi e testi, 227), Città del Vaticano 1963, 109; M. Andrieu, Le Pontifical Romain au Moyen-Age, t. 1, Le Pontifical Romain du XII^e siècle (Studi e testi, 86), Città del Vaticano 1938, 247 ş.u.; 289; t. 2, Le Pontifical de la Curie Romaine au XIII^e siècle (Studi e testi, 87), Città del Vaticano 1940, 452 ş.u.

^[13] Ep. „Cum venisset”: PL 215, 285. Professio fidei ab eodem Pontifice Waldensibus imposita hæc habet: Confirmationem ab episcopo factam, id est impositionem manuum, sanctam et venerande accipiendam esse censemus: PL 215, 1511.

^[14] Ep. „Sub Catholicæ professione”: Mansi, Conc. Coll., 23, 579.

^[15] Mansi, Conc. Coll., 24, 71.

^[16] Epistolæ Pontificiæ ad Concilium Florentinum spectantes, ed. G. Hofmann, Concilium Florentinum, I, ser. A., pars II, Roma 1944, 128.

^[17] Epistolæ Pontificiæ ad Concilium Florentinum spectantes, ed. G. Hofmann, Concilium Florentinum, I, ser. A., pars II, 129.

^[18] Concilii Tridentini Actorum pars altera, ed. S. Ehses, Concilium Tridentinum, V, Act. II, Friburgi Br. 1911, 996.

^[19] Ep. „Ex quo primum tempore”, 52: Benedicti XIV... Bullarium, III, Prati 1847, 320.

^[20] Cf. Ciril de Ierusalim, Catech., XVIII, 33: PG 33, 1056; Asterius, Episcopus Amasenus, In parabolam de filio prodigo, în „Photii Bibliotheca”, Cod. 271: PG 104, 213. Cf. şi Epistola cuiusdam Patriarchae Constantinopolitani ad Martirium Episcopum Antiochenum: PG 119, 900.

^[21] M. Andrieu, Le Pontifical romain au Moyen-Age, t. 1, Le Pontifical romain du XII^e siècle, (Studi e testi, 86), Città del Vaticano 1938, 247.