Rugăciune Catolică

NORME GENERALE

I. MISTERUL RECONCILIERII ÎN ISTORIA MÂNTUIRII

1. Tatăl şi-a arătat milostivirea reconciliind lumea cu sine în Cristos, împăcând prin sângele crucii lui atât pe cele de pe pământ, cât şi pe cele din ceruri¹. Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om, a trăit între oameni ca să-i elibereze de robia păcatului² şi să-i cheme din întuneric la strălucirea luminii sale³. De aceea, şi-a început misiunea pe pământ predicând pocăinţa şi zicând: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15).

Această invitaţie la pocăinţă, care fusese deja deseori anunţată de profeţi, a pregătit inimile oamenilor pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu prin glasul lui Ioan Botezătorul, care a venit „predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Mc 1,4).

Isus însă nu numai că i-a îndemnat pe oameni la pocăinţă, ca să părăsească păcatele şi să se întoarcă din toată inima la Domnul⁴, ci i-a şi împăcat cu Tatăl, primindu-i pe păcătoşi⁵. În afară de aceasta, a vindecat bolnavi ca să dea dovadă că are puterea de a ierta păcatele⁶. În sfârşit, el însuşi a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră⁷. De aceea, în noaptea în care era vândut, începând pătimirea aducătoare de mântuire⁸, a instituit jertfa noului legământ în sângele său spre iertarea păcatelor⁹ şi, după învierea sa, l-a trimis pe Duhul Sfânt asupra apostolilor, ca să aibă puterea de a ierta sau a reţine păcatele¹⁰ şi ca să primească misiunea de a predica în numele lui pocăinţa şi iertarea păcatelor la toate popoarele¹¹.

Ascultând de porunca Domnului, Petru, căruia Cristos îi spusese: „Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16,19), în ziua de Rusalii, a predicat iertarea păcatelor prin Botez: „Convertiţi-vă şi fiecare să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre” (Fap 2,38)¹². Niciodată de atunci Biserica nu a încetat să-i cheme pe oameni de la păcat la convertire şi să facă cunoscută victoria lui Cristos asupra păcatului prin celebrarea Penitenţei.

2. Această victorie asupra păcatului străluceşte mai întâi în Botez, prin care omul vechi e răstignit cu Cristos, ca să fie distrus trupul păcatului şi să nu mai slujim păcatului, ci, înviind cu Cristos, să trăim de acum pentru Dumnezeu¹³. De aceea, Biserica îşi mărturiseşte credinţa „într-un singur Botez spre iertarea păcatelor”.

La sfânta jertfă a Liturghiei e făcută prezentă pătimirea lui Cristos, iar trupul dat pentru noi şi sângele vărsat spre iertarea păcatelor sunt din nou oferite de către Biserică lui Dumnezeu, pentru mântuirea lumii întregi. Căci în sfânta Euharistie este prezent Cristos care se oferă „ca jertfă a împăcării noastre”¹⁴, pentru ca noi „să devenim una” prin Duhul Sfânt¹⁵.

Mai mult, Mântuitorul nostru, Isus Cristos, în timp ce a dăruit apostolilor şi succesorilor lor puterea de a ierta păcatele, a instituit în Biserică sacramentul Penitenţei, pentru ca credincioşii, care după Botez cad în păcate, printr-o reînnoire a harului, să fie reconciliaţi cu Dumnezeu¹⁶. Căci Biserica „are şi apă, şi lacrimi: apa Botezului şi lacrimile Penitenţei”¹⁷.

II. RECONCILIEREA PĂCĂTOŞILOR ÎN VIAŢA BISERICII

Biserica deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare

3. Cristos „a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi” (Ef 5,25-26) şi a unit-o cu sine ca pe mireasa sa¹⁸; a copleşit-o cu daruri dumnezeieşti¹⁹ pe ea, care este trupul şi plinătatea lui, şi prin ea a răspândit la toţi adevărul şi harul.

Totuşi, membrii Bisericii sunt supuşi ispitelor şi adesea cad în mizeria păcatelor. De aceea, „în vreme ce Cristos, «sfânt, nevinovat şi fără pată» (Evr 7,26), n-a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”²⁰.

Penitenţa în viaţa şi liturgia Bisericii

4. Poporul lui Dumnezeu, în multe şi diferite feluri, împlineşte această penitenţă continuă. Căci, participând prin răbdarea sa la suferinţele lui Cristos²¹, practicând faptele de milostenie şi caritate²² şi convertindu-se din zi în zi tot mai mult potrivit evangheliei lui Cristos, devine în lume semnul întoarcerii la Dumnezeu. Biserica exprimă acest lucru în viaţa ei şi îl celebrează în liturgia sa, atunci când credincioşii se recunosc păcătoşi şi cer iertare de la Dumnezeu şi de la fraţi, aşa cum se întâmplă în celebrările penitenţiale, în proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, în rugăciune şi în părţile penitenţiale ale celebrării euharistice²³.

În sacramentul Penitenţei însă, credincioşii „dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor”²⁴.

Împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica

5. Deoarece păcatul este o ofensă adusă lui Dumnezeu, ofensă care rupe prietenia cu el, penitenţa, „în cele din urmă, are ca scop să-l iubim pe Dumnezeu şi să ne încredinţăm cu totul lui”²⁵. Aşadar, omul păcătos care, prin harul lui Dumnezeu cel milostiv, intră pe calea penitenţei, se întoarce la Tatăl care „ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19), la Cristos care s-a dat pe sine pentru noi²⁶ şi la Duhul Sfânt care a fost revărsat în noi cu prisosinţă²⁷.

Dar, „potrivit tainei nepătrunse şi binevoitoare a economiei mântuirii, oamenii sunt uniţi între ei dintr-o necesitate supranaturală, prin care păcatul unuia dăunează celorlalţi, aşa cum şi sfinţenia unuia este o binefacere pentru ceilalţi”²⁸, şi astfel, penitenţa aduce cu sine întotdeauna şi împăcarea cu fraţii, cărora păcatul le-a adus vătămare.

Mai mult, oamenii, în săvârşirea nedreptăţii, adesea acţionează chiar în comun; în acelaşi fel, şi în penitenţă, ei se ajută reciproc, pentru ca, eliberaţi de păcat prin harul lui Cristos, să lucreze împreună cu toţi oamenii de bunăvoinţă la realizarea dreptăţii şi păcii în lume.

Sacramentul Penitenţei şi părţile sale

6. Discipolul lui Cristos, care, după păcat, mişcat de Duhul Sfânt, se apropie de sacramentul Penitenţei trebuie, înainte de toate, să se întoarcă la Dumnezeu din toată inima. Această schimbare totală a inimii, care se desăvârşeşte prin părerea de rău pentru păcat şi hotărârea pentru o nouă viaţă, se exprimă prin mărturisirea făcută Bisericii şi prin ispăşirea cuvenită, precum şi prinîndreptarea vieţii. Dumnezeu, însă, acordă iertarea păcatelor prin Biserică, iar ea acţionează prin slujirea preoţilor²⁹.

a) Căinţa

Între actele penitentului, primul loc îl deţine căinţa, care este „durerea inimii şi regretul pentru păcatul comis, cu hotărârea de a nu mai păcătui”³⁰. Căci „în împărăţia lui Cristos putem intra numai prin «metanoia», adică prin schimbarea interioară a omului întreg, care începe să gândească, să judece şi să-şi orânduiască viaţa determinat de acea sfinţenie şi iubire a lui Dumnezeu, care ni s-au manifestat, în cele din urmă, în Fiul şi care ne-au fost împărtăşite din belşug (cf. Evr 1,2; Col 1,19 şi par.; Ef 1,23 şi par.)”³¹. De această căinţă a inimii depinde, aşadar, adevărul penitenţei. Căci convertirea trebuie să-l afecteze intrinsec pe om, ca să-l lumineze din ce în ce mai adânc şi să-l facă din zi în zi mai asemănător cu Cristos.

b) Mărturisirea

La sacramentul Penitenţei aparţine mărturisirea păcatelor, care provine din cunoaşterea adevărată de sine în faţa lui Dumnezeu şi din părerea de rău pentru ele. Această cercetare intimă a inimii şi această acuzare externă trebuie să se facă în lumina milostivirii lui Dumnezeu. Mărturisirea, însă, îi cere penitentului voinţa de a-şi deschide inima sa slujitorului lui Dumnezeu; slujitorului însă îi cere o judecată spirituală prin care acesta, acţionând în persoana lui Cristos, pronunţă, potrivit puterii cheilor, sentinţa iertării sau reţinerii păcatelor³².

c) Pocăinţa

Adevărata convertire se desăvârşeşte prin ispăşirea vinovăţiei, prin schimbarea vieţii şi repararea daunei³³. Datoria şi măsura ispăşirii trebuie să fie adecvate fiecărui penitent, pentru ca fiecare să repare ordinea pe care a lezat-o şi, potrivit cu boala de care a suferit, să fie tratat cu medicamente eficace. Trebuie apoi ca pedeapsa să fie cu adevărat remediu împotriva păcatului şi, întrucâtva,să reînnoiască viaţa. Astfel, penitentul, „uitând cele din urma sa” (Fil 3,13), se inserează din nou în misterul mântuirii şi se îndreaptă spre cele viitoare.

d) Dezlegarea

Dumnezeu acordă iertare celui păcătos care îşi manifestă convertirea în faţa slujitorului Bisericii, în mărturisirea sacramentală, prin semnul dezlegării, şi aşa se înfăptuieşte sacramentul Pocăinţei. Căci, după planul de mântuire al lui Dumnezeu, prin care s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru³⁴, Dumnezeu vrea să ne acorde mântuirea prin semne vizibile şi să reînnoiască legământul călcat.

Prin sacramentul Penitenţei, aşadar, Tatăl îl primeşte pe fiul care se întoarce, Cristos ia pe umerii săi oaia pierdută şi o duce în staulul său şi Duhul Sfânt îşi sfinţeşte din nou templul sau se sălăşluieşte în el mai din plin; aceasta, în sfârşit, se manifestă prin participarea reînnoită şi mai frecventă la masa Domnului, prin care fiul întors de departe provoacă o mare bucurie la ospăţul Bisericii lui Dumnezeu³⁵.

Necesitatea şi folosul acestui sacrament

7. După cum rana păcatului e multiplă şi variată în viaţa particulară şi în cea a comunităţii, tot aşa, şi remediul pe care ni-l dă penitenţa este diferit. Cei care, prin păcatul de moarte, s-au rupt de legătura dragostei faţă de Dumnezeu sunt rechemaţi prin sacramentul Penitenţei la viaţa pe care au pierdut-o. Cei care cad în păcate veniale, experimentând zilnic slăbiciunea lor, capătă puteri noi prin celebrarea repetată a Penitenţei, ca să ajungă la deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu.

a) Pentru a dobândi remediul mântuitor al sacramentului Penitenţei, după dispoziţia milostivului Dumnezeu, fiecare credincios trebuie să mărturisească preotului toate şi fiecare păcat grav, de care, după cercetarea conştiinţei, îşi aduce aminte³⁶.

b) În afară de aceasta, participarea deasă şi cu seriozitate la acest sacrament este foarte utilă, chiar pentru păcatele veniale. Nu e numai o repetare rituală, nici un exerciţiu psihologic oarecare, ci o grijă continuă de a desăvârşi harul Botezului, pentru ca, în timp ce purtăm în trupul nostru moartea lui Isus, viaţa lui să se manifeste din ce în ce mai mult în noi³⁷. La aceste spovezi, în timp ce se acuză de păcatele uşoare, penitenţii să se îngrijească în chip deosebit de a se conforma mai profund lui Isus şi de a urma cu mai multă atenţie glasul Duhului.

Pentru ca acest sacrament al mântuirii să aibă cu adevărat putere asupra credincioşilor, este necesar ca în toată viaţa lor aceste spovezi să lucreze ca nişte rădăcini şi să-i determine să acţioneze cu zel reînnoit în slujba lui Dumnezeu şi a fraţilor.

Celebrarea acestui sacrament este întotdeauna un act prin care Biserica îşi manifestă credinţa, îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru libertatea prin care Cristos ne-a eliberat³⁸ şi îşi oferă viaţa ca o jertfă spirituală spre mărirea slavei lui Dumnezeu, grăbindu-se în întâmpinarea lui Cristos.

III. FUNCŢII ŞI SLUJIRI ÎN RECONCILIEREA PENITENŢILOR

Rolul comunităţii în celebrarea Penitenţei

8. Întreaga Biserică, întrucât este popor preoţesc, participă în diferite moduri la exercitarea lucrării de reconciliere pe care i-a încredinţat-o Domnul. Nu numai că îi cheamă pe toţi la pocăinţă, prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu, dar, mai mult, ea mijloceşte pentru păcătoşi şi vine în ajutor penitentului cu grija şi preocuparea ei maternă, ca să poată să-şi cunoască şi să-şi mărturisească păcatele şi să dobândească milă de la Dumnezeu, care singur poate ierta păcatele. Mai mult, Biserica însăşi devine instrumentul convertirii şi al dezlegării penitentului prin slujirea acordată de către Cristos apostolilor şi succesorilor lor³⁹.

Ministrul sacramentului Penitenţei

9. a) Biserica exercită slujirea sacramentului Penitenţei prin episcopi şi preoţi care îi cheamă pe credincioşi la convertire prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu, proclamă şi acordă, în numele lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt, iertarea păcatelor.

În exercitarea acestei slujiri, preoţii acţionează în unire cu episcopul şi participă din puterea şi misiunea lui, care e coordonatorul disciplinei penitenţiale⁴⁰.

b) Slujitorul competent al sacramentului Penitenţei e preotul, care are facultatea de a dezlega conform legilor canonice. Totuşi, toţi preoţii, deşi neaprobaţi pentru a asculta sfintele spovezi, dezleagă valid şi licit pe toţi penitenţii care se află în pericol de moarte.

Practica pastorală a acestei slujiri

10. a) Pentru ca un duhovnic să poată să-şi împlinească în mod corect şi cu fidelitate misiunea sa, trebuie să cunoască bolile sufletelor şi să prescrie remedii potrivite, să exercite cu înţelepciune misiunea de judecător şi să-şi însuşească, printr-un studiu asiduu, sub conducerea magisteriului Bisericii şi, mai ales, prin multe rugăciuni înălţate către Dumnezeu, ştiinţa şi prudenţa necesare pentru aceasta, deoarece cunoaşterea sufletelor e cunoaşterea adâncă a lucrării lui Dumnezeu în inima oamenilor, darul Duhului Sfânt şi rodul iubirii⁴¹.

b) Duhovnicul trebuie să se arate întotdeauna dispus pentru ascultarea spovezilor, ori de câte ori credincioşii cer aceasta în mod raţional⁴².

c) Prin faptul că îl primeşte pe penitentul păcătos şi-l aduce la lumina adevărului, el îndeplineşte o misiune părintească, descoperindu-le oamenilor inima Tatălui ceresc şi arătându-le imaginea lui Cristos, Păstorul cel bun. Să îşi amintească, aşadar, că lui i s-a încredinţat misiunea lui Cristos, care, pentru a-i mântui pe oameni, a împlinit lucrarea milostivă a răscumpărării şi e prezent cu puterea sa în sfintele sacramente⁴³.

d) Duhovnicul, conştient că a cunoscut conştiinţa secretă a fratelui său ca slujitor al lui Dumnezeu, este obligat din oficiu să păstreze cu sfinţenie sigiliul sacramental.

Îndatoririle penitentului

11. Este de mare importanţă contribuţia pe care însuşi penitentul o are în sacramentul Penitenţei.

Căci atunci când, fiind cu adevărat dispus, se apropie de acest remediu mântuitor instituit de Cristos şi îşi mărturiseşte păcatele, participă prin acţiunile sale la însăşi esenţa sacramentului, care se împlineşte prin cuvintele dezlegării rostite în numele lui Cristos de către slujitor.

Astfel, credinciosul, experimentând şi proclamând milostivirea lui Dumnezeu în viaţa sa, celebrează împreună cu preotul liturgia Bisericii, care îl reînnoieşte fără încetare.

IV. CELEBRAREA SACRAMENTULUI PENITENŢEI

Locul celebrării

12. Sacramentul Penitenţei se administrează în locul şi spaţiul stabilit prin drept.

Timpul celebrării

13. Reconcilierea penitenţilor poate fi celebrată în orice timp şi în orice loc. Se cuvine însă ca credincioşii să cunoască ziua şi ora în care preotul e prezent pentru a celebra acest sacrament. Credincioşii să fie obişnuiţi să vină la sacramentul Penitenţei în afara timpului când se celebrează sfânta Liturghie, mai ales la orele stabilite⁴⁴.

Foarte mult se potriveşte pentru celebrarea sacramentului Penitenţei timpul Postului Mare, căci încă din Miercurea Cenuşii răsună invitaţia solemnă făcută poporului lui Dumnezeu: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1, 15). Se cuvine, aşadar, să se organizeze de mai multe ori, în timpul Postului Mare, celebrări penitenţiale, pentru a se da ocazia tuturor credincioşilor de a se împăca cu Dumnezeu şi cu fraţii şi de a celebra cu inimi reînnoite misterul pascal în triduum-ul sacru.

Hainele liturgice

14. Cât priveşte hainele liturgice în celebrarea Penitenţei, să se păstreze normele stabilite de către ordinarii locurilor.

A.

RITUALUL RECONCILIERII FIECĂRUI PENITENT ÎN PARTE

Pregătirea preotului şi a penitentului

15. Pentru celebrarea sacramentului, preotul şi penitentul trebuie mai întâi să se pregătească prin rugăciune. Preotul să-l invoce, aşadar, pe Sfântul Duh, ca să primească de la el lumină şi iubire; penitentul să-şi compare viaţa cu exemplul şi poruncile lui Cristos şi să-l roage pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale.

Primirea penitentului

16. Preotul să primească penitentul cu iubire frăţească şi, dacă crede de cuviinţă, să-l salute cu amabilitate. Apoi, penitentul face semnul sfintei cruci, zicând:

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Acest lucru îl poate face şi preotul împreună cu el. Apoi preotul invită penitentul, printr-o formulă scurtă, la încredere în Dumnezeu. Dacă penitentul îi este necunoscut duhovnicului, îi va indica acestuia starea sa socială, precum şi timpul ultimei mărturisiri, dificultăţile pe care le întâmpină în viaţa creştină şi altele care sunt folositoare duhovnicului pentru a-şi exercita slujirea sa.

Citirea cuvântului lui Dumnezeu

17. Apoi, preotul sau însuşi penitentul citeşte, după caz, un text din Sfânta Scriptură, lucru ce poate avea loc chiar şi la pregătirea celebrării acestui sacrament. Căci prin cuvântul lui Dumnezeu, creştinul primeşte lumina ca să-şi cunoască păcatele, este chemat la convertire şi la încredere în milostivirea lui Dumnezeu.

Mărturisirea păcatelor şi acceptarea pocăinţei

18. Apoi, penitentul îşi mărturiseşte păcatele, începând, unde este obiceiul, cu formula mărturisirii generale: Mărturisesc. Preotul, dacă este necesar, să-l ajute pentru a face o spovadă completă; apoi, să-l îndemne să regrete cu sinceritate ofensele aduse lui Dumnezeu; în sfârşit, să-l ajute cu sfaturi potrivite să înceapă o viaţă nouă şi, dacă va crede necesar, să-l instruiască asupra datoriilor vieţii creştine.

Dacă penitentul a fost cauza vreunei daune sau a vreunui scandal, să-l aducă la hotărârea unei reparări cuvenite.

Apoi, preotul impune penitentului o pocăinţă care să nu fie doar ispăşirea celor din trecut, ci şi un ajutor pentru o nouă viaţă şi un remediu împotriva slăbiciunii; de aceea, ea va trebui să corespundă, atât cât e posibil, gravităţii şi naturii păcatelor. Această pocăinţă, după caz, se face fie prin rugăciune, fie prin renunţare la sine, dar, mai ales, prin slujirea aproapelui şi prin fapte de milostenie, prin care se evidenţiază că păcatul şi iertarea lui comportă şi un aspect social.

Rugăciunea penitentului şi dezlegarea acordată de preot

19. După acestea, penitentul îşi manifestă părerea de rău şi hotărârea de a duce o viaţă nouă printr-o rugăciune prin care imploră iertarea de la Dumnezeu Tatăl. Este bine ca această rugăciune să fie compusă din cuvinte luate din Sfânta Scriptură.

Preotul, după rugăciunea penitentului, întinzându-şi mâinile peste capul acestuia, sau cel puţin mâna dreaptă, pronunţă formula dezlegării, în care următoarele cuvinte sunt esenţiale:

Eu te dezleg de păcatele tale,

în numele Tatălui, şi al Fiului, + şi al Sfântului Duh.

În timp ce pronunţă aceste cuvinte, preotul face semnul crucii asupra penitentului. Formula dezlegării (cf. nr. 46) indică faptul că reconcilierea penitentului provine din milostivirea lui Dumnezeu Tatăl; arată legătura ce există între reconcilierea păcătosului şi misterul pascal al lui Cristos; scoate în relief misiunea Duhului Sfânt în iertarea păcatelor; şi, în cele din urmă, pune în lumină aspectul eclezial al sacramentului, prin aceea că împăcarea cu Dumnezeu este cerută şi acordată prin slujirea Bisericii.

Proclamarea laudei şi trimiterea penitentului

20. După ce a primit iertarea păcatelor, penitentul mărturiseşte milostivirea lui Dumnezeu şi, printr-o scurtă invocaţie luată din Sfânta Scriptură, aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Apoi, preotul îi spune: „Mergi în pace!”

Penitentul îşi continuă convertirea fiind convins că viaţa sa a fost schimbată conform evangheliei lui Cristos şi că este pătrunsă din ce în ce mai mult de iubirea lui Dumnezeu, deoarece „dragostea acoperă o mulţime de păcate” (1Pt 4,8).

Ritul prescurtat

21. Când necesitatea pastorală o cere, preotul poate să omită câteva părţi din rit sau să le prescurteze; totuşi, întotdeauna trebuie păstrate în întregime: mărturisirea păcatelor şi acceptarea pocăinţei, invitarea la părerea de rău (nr. 44), formula dezlegării şi formula trimiterii. Dacă însă există un pericol de moarte iminent, este suficient ca preotul să spună cuvintele esenţiale ale formulei dezlegării, adică:

Eu te dezleg de păcatele tale,

în numele Tatălui, şi al Fiului, + şi al Sfântului Duh.

B

RITUALUL RECONCILIERII MAI MULTOR PENITENŢI CU MĂRTURISIREA ŞI DEZLEGAREA INDIVIDUALĂ

22. Acolo unde se adună împreună mai mulţi penitenţi ca să primească reconcilierea sacramentală, se cuvine ca ei să fie pregătiţi la aceasta prin celebrarea cuvântului lui Dumnezeu.

La această celebrare pot să participe şi alţi credincioşi, care se vor apropia de sacrament într-un alt moment.

Celebrarea comunitară manifestă mai clar natura eclezială a penitenţei. Căci credincioşii ascultă împreună cuvântul lui Dumnezeu, care, proclamând milostivirea lui Dumnezeu, îi invită la convertire, şi tot împreună iau în considerare conformarea vieţii lor cu acest cuvânt al lui Dumnezeu şi se ajută între ei printr-o rugăciune făcută în comun. După ce fiecare şi-a mărturisit păcatele şi a primit dezlegarea, toţi, împreună, îl laudă pe Dumnezeu pentru faptele sale minunate săvârşite în favoarea poporului pe care şi l-a dobândit prin sângele Fiului său.

Dacă este necesar, să fie mai mulţi preoţi care, în locuri potrivite, să poată asculta şi dezlega pe fiecare credincios în parte.

Ritul iniţial

23. După ce credincioşii s-au adunat, se cântă, după împrejurări, un cântec potrivit. Apoi, preotul salută credincioşii, iar el, sau un alt slujitor, dacă este necesar, va face o scurtă introducere la celebrarea care urmează şi anunţă ordinea ce se va păstra. După aceea, îi invită pe toţi să se roage şi, după un moment de tăcere, rosteşte rugăciunea.

Celebrarea cuvântului lui Dumnezeu

24. Sacramentul Penitenţei trebuie să înceapă cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, deoarece, prin cuvântul său, Dumnezeu cheamă la penitenţă şi conduce la adevărata convertire a inimii.

Pot fi alese una sau mai multe lecturi. Dacă se aleg mai multe, se va interpune un psalm sau un alt cânt adaptat sau chiar un moment de tăcere, pentru ca să fie mai bine înţeles cuvântul lui Dumnezeu şi să i se dea un mai mare asentiment al inimii. Dacă se alege o singură lectură, e bine să fie luată din Evanghelie.

Să se aleagă acele lecturi prin care:

a) glasul lui Dumnezeu cheamă oamenii la convertire şi la o conformare tot mai mare cu Cristos;

b) se pune înaintea ochilor misterul reconcilierii prin moartea şi învierea lui Cristos şi prin darurile Sfântului Duh;

c) se oferă oamenilor, spre iluminarea şi scrutarea conştiinţei, judecata lui Dumnezeu despre bine şi rău în viaţa oamenilor.

25. Omilia, care trebuie să pornească de la textele Sfintei Scripturi, să-i conducă pe penitenţi la cercetarea conştiinţei, la îndepărtarea de păcat şi la convertirea la Dumnezeu. Să li se aducă aminte credincioşilor că păcatul este împotriva lui Dumnezeu, împotriva comunităţii şi a aproapelui, precum şi împotriva penitentului însuşi. Apoi, după caz, să fie reamintite:

a) milostivirea infinită a lui Dumnezeu, care este mai mare decât toate răutăţile noastre, şi prin care el însuşi, iar şi iar, ne cheamă la el;

b) necesitatea pocăinţei interioare, prin care, în mod sincer, ne predispunem şi la repararea daunelor păcatelor;

c) aspectul social al harului şi al păcatului, prin care păcatele fiecăruia se răsfrâng asupra întregului trup al Bisericii;

d) lucrarea noastră de ispăşire, care primeşte putere din ispăşirea lui Cristos şi cere mai întâi, pe lângă faptele de pocăinţă, practicarea iubirii adevărate faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

26. După ce s-a ţinut omilia, să se acorde un timp suficient pentru tăcere, ca să se facă examenul de conştiinţă şi să se trezească adevărata părere de rău pentru păcate. Preotul însuşi sau diaconul, sau alt slujitor, poate să-i ajute pe credincioşi prin scurte invocaţii sau rugăciuni litanice, ţinându-se seama de vârsta şi condiţia lor etc.

Dacă e oportun, această cercetare a cugetului şi trezire a căinţei poate înlocui omilia; dar, în acest caz, trebuie să înceapă imediat după citirea textului din Sfânta Scriptură.

Ritul reconcilierii

27. După ce un diacon sau alt slujitor a făcut invitaţia, toţi îngenunchează sau se înclină şi rostesc formula mărturisirii generale (de ex., Mărturisesc); apoi, stând în picioare, după caz, recită o rugăciune litanică sau un cântec potrivit, care să exprime mărturisirea păcatelor, părerea de rău a inimii, cererea de iertare, precum şi încrederea în milostivirea lui Dumnezeu. La sfârşit se adaugă Rugăciunea domnească, care nu se omite niciodată.

28. După ce s-a recitat Rugăciunea domnească, preoţii se îndreaptă spre locul stabilit pentru ascultarea spovezilor. Penitenţii care doresc să facă mărturisirea păcatelor se apropie de preotul pe care şi l-au ales şi, primind pocăinţa cuvenită, sunt dezlegaţi prin formula pentru dezlegarea unui singur penitent.

29. După ce s-au terminat mărturisirile, preoţii se întorc în prezbiteriu. Cel care prezidează celebrarea îi invită pe toţi la mulţumire, prin care credincioşii preamăresc milostivirea lui Dumnezeu. Acest lucru poate avea loc fie printr-un imn, fie printr-un psalm sau printr-o rugăciune litanică. La sfârşit, preotul încheie celebrarea cu o rugăciune prin care îl laudă pe Dumnezeu pentru prea marea dragoste cu care ne-a iubit pe noi.

Trimiterea poporului

30. După aducerea de mulţumire, preotul îi binecuvântează pe credincioşi. Apoi, diaconul sau preotul trimite adunarea.

C

RITUALUL RECONCILIERII PENITENŢILOR CU MĂRTURISIREA ŞI DEZLEGAREA GENERALĂ

Norme privind disciplina dezlegării generale

31. Mărturisirea individuală şi completă şi dezlegarea individuală rămân unicul mijloc obişnuit, prin care credincioşii se reconciliază cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de cazul când o imposibilitate fizică sau morală îi scuză de la o asemenea mărturisire.

Se poate întâmpla, din cauza unor împrejurări deosebite care survin uneori, ca, fără o mărturisire individuală, să fie permisă şi chiar obligatorie dezlegarea împărţită în mod general mai multor penitenţi deodată.

În afară de cazul pericolului de moarte, e permis să se dea dezlegarea sacramentală mai multor penitenţi deodată, care şi-au mărturisit păcatele numai la modul general şi care sunt pregătiţi pentru a primi reconcilierea, dacă există o necesitate gravă, şi anume atunci când, având în vedere numărul penitenţilor, nu există duhovnici pentru a asculta cum se cuvine spovezile în timpul disponibil, aşa încât penitenţii – fără vina lor – ar fi constrânşi să fie lipsiţi mai mult timp de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. Aceasta se poate întâmpla mai ales în ţările de misiuni, dar şi în alte locuri şi la alte grupuri de persoane la care se constată această necesitate.

Acest lucru nu e permis, dacă sunt destui preoţi, numai pentru marea afluenţă de credincioşi, cum ar fi, de exemplu, la o sărbătoare mare sau la un pelerinaj⁴⁵.

32. Dreptul de a judeca dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile stabilite mai sus şi, deci, de a decide când este permis să se acorde dezlegarea sacramentală generală este rezervat episcopului diecezan, după ce s-a consultat în prealabil cu ceilalţi membri ai conferinţei episcopale.

În afară de cazurile stabilite de episcopul diecezan, dacă se iveşte vreo altă necesitate gravă de a acorda deodată la mai mulţi credincioşi dezlegarea sacramentală, preotul trebuie să recurgă mai întâi la ordinariul locului, ori de câte ori poate, ca să poată da în mod licit dezlegarea; altfel, despre această necesitate şi despre dezlegarea acordată, îl va înştiinţa cât mai repede pe ordinariul său⁴⁶.

33. În ceea ce îi priveşte pe credincioşi, ca să se poată folosi de dezlegarea sacramentală acordată deodată la mai mulţi, se cere în mod absolut ca ei să fie dispuşi cu adevărat, adică să regrete toate păcatele comise şi să promită că se vor abţine de la păcate, să se hotărască să repare eventualele daune şi scandaluri şi, în acelaşi timp, să-şi propună că îşi vor mărturisi în particular, la timpul potrivit, toate păcatele grave, pe care acum nu le pot mărturisi. Despre aceste dispoziţii şi condiţii cerute pentru valoarea însăşi a sacramentului, preoţii sunt datori să-i catehizeze cu grijă pe credincioşi⁴⁷.

34. Cei cărora li s-au iertat păcatele grave în comun să facă mărturisirea auriculară înainte de a primi o nouă dezlegare generală, în afară de cazul când sunt împiedicaţi de o cauză justă. În schimb, sunt obligaţi, dacă nu există vreo imposibilitate morală, să meargă la duhovnic în curs de un an. Rămâne şi pentru aceştia porunca prin care fiecare credincios e obligat să-şi mărturisească toate păcatele grave, pe care încă nu le-a mărturisit în particular înaintea unui preot, cel puţin o dată pe an⁴⁸.

Ritul dezlegării generale

35. Pentru reconcilierea penitenţilor prin mărturisirea şi dezlegarea generală în cazurile stabilite de drept, toate se vor face după cum s-a spus mai sus despre celebrarea Reconcilierii pentru mai mulţi penitenţi, cu mărturisirea şi dezlegarea în particular, modificând cele ce urmează.

a) După ce s-a terminat omilia sau chiar în timpul ei, credincioşii care vor să primească dezlegarea generală să fie îndemnaţi să se dispună cu adevărat, adică fiecare să-şi regrete păcatele şi să-şi propună că se va abţine de la păcate, că va repara daunele şi scandalurile cauzate şi, în acelaşi timp, să îşi propună că la timpul potrivit va mărturisi unui duhovnic toate păcatele grave pe care acum nu le poate mărturisi⁴⁹; să se impună apoi o anumită ispăşire spre a fi făcută de toţi, la care fiecare va putea să adauge şi altceva, dacă vrea.

b) Apoi diaconul sau un alt slujitor, sau chiar preotul, îi va invita pe penitenţii care vor să primească dezlegarea în comun să mărturisească printr-un semn că o cer (de ex., prin plecarea capului sau îngenunchind, sau prin alt semn stabilit de conferinţele episcopale), spunând împreună formula mărturisirii generale (de ex., Mărturisesc), după care poate avea loc o rugăciune litanică sau un cântec penitenţial, iar apoi se va recita sau cânta rugăciunea Tatăl nostru, după cum s-a spus şi mai sus, la nr. 27.

c) După aceea, preotul pronunţă rugăciunea de invocare, prin care se cere harul Duhului Sfânt pentru iertarea păcatelor, se proclamă victoria asupra păcatului prin moartea şi învierea lui Cristos şi se dă dezlegarea sacramentală penitenţilor.

d) La sfârşit, preotul îi invită pe toţi la mulţumire, precum s-a spus mai sus la nr. 29, şi, omiţând rugăciunea de încheiere, binecuvântează îndată poporul şi îl trimite.

V. CELEBRĂRILE PENITENŢIALE

Caracteristicile şi structura

36. Celebrările penitenţiale sunt adunări ale poporului lui Dumnezeu pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, prin care este invitat la convertire şi la reînnoirea vieţii şi i se vesteşte eliberarea noastră de păcat prin moartea şi învierea lui Cristos. Structura lor este aceeaşi care se păstrează şi în celebrările cuvântului lui Dumnezeu⁵⁰, şi care este propusă în Ritualul reconcilierii mai multor penitenţi.

Se cuvine, aşadar, ca, după ritul începutului (cântecul, salutul şi rugăciunea), să se citească una sau mai multe lecturi din Sfânta Scriptură, intercalându-se cântece sau psalmi, sau momente de tăcere, care vor fi explicate în cadrul omiliei şi aplicate credincioşilor adunaţi. Nu este oprit ca, fie înainte de aceste lecturi din Scriptură, fie după ele, să se facă lecturi şi din sfinţii părinţi sau scriitori ai Bisericii, care să ajute comunitatea şi pe fiecare în parte la cunoaşterea adevărată a păcatelor şi la o adevărată căinţă a inimii, adică să provoace la convertire.

După omilie şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, se cuvine ca adunarea credincioşilor să se roage cu o singură inimă şi într-un singur glas, pentru ca, printr-o rugăciune litanică sau în alt mod, să se promoveze participarea activă a credincioşilor. La sfârşit să se spună întotdeauna Rugăciunea domnească, pentru ca Dumnezeu, Tatăl nostru, „să ne ierte nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... şi să ne mântuiască de Cel Rău”. Preotul sau slujitorul care prezidează adunarea încheie cu rugăciunea şi cu trimiterea poporului.

Folosul şi importanţa

37. Să se evite cu grijă ca nu cumva, în opinia credincioşilor, aceste celebrări să se confunde cu celebrarea sacramentului Penitenţei⁵¹. Aceste celebrări penitenţiale sunt foarte utile pentru a favoriza convertirea şi purificarea inimii⁵².

Celebrările penitenţiale se orânduiesc mai ales pentru:

– promovarea spiritului de penitenţă în comunitatea creştină;

– ajutorarea credincioşilor în pregătirea spovezii care, la timpul potrivit, va fi făcută de către fiecare în parte;

– educarea copiilor ca în mod treptat să-şi formeze o conştiinţă despre păcat în viaţa umană şi despre eliberarea de păcat prin Cristos;

– ajutorarea catecumenilor la convertire.

În afară de aceasta, acolo unde nu există un preot pentru acordarea dezlegării sacramentale, celebrările penitenţiale sunt foarte folositoare, întrucât contribuie la trezirea căinţei desăvârşite din iubire, prin care credincioşii pot dobândi, în dorinţa penitenţei sacramentale viitoare, harul lui Dumnezeu⁵³.

VI. ADAPTAREA RITULUI LA DIFERITE REGIUNI ŞI ÎMPREJURĂRI

Adaptările pe care le pot face conferinţele episcopale

38. Conferinţelor episcopale le revine dreptul de a adapta, în ritualuri special pregătite, acest Ritual al Penitenţei la necesităţile fiecărei regiuni, pentru ca, după aprobarea primită de la Sfântul Scaun, ele să fie întrebuinţate în teritoriile respective. Sarcinile conferinţelor episcopale vor fi:

a) să hotărască normele referitoare la disciplina sacramentului Penitenţei, mai ales în ceea ce priveşte slujirea preoţilor şi rezervarea păcatelor;

b) să determine mai exact locul potrivit pentru celebrarea obişnuită a sacramentului Penitenţei şi semnele de penitenţă pe care credincioşii le vor întrebuinţa la mărturisirea generală (cf. nr. 35);

c) să pregătească versiunea textelor, adaptate caracterului fiecărui popor şi fiecărei limbi, şi să compună noi texte pentru rugăciuni, fie ale credincioşilor, fie ale slujitorului sacru, păstrându-se nealterată formula sacramentală.

Adaptările pe care le poate face episcopul

39. Este de competenţa episcopului diecezan:

a) să reglementeze disciplina penitenţei în dieceza sa⁵⁴ şi să aplice adaptările oportune ale ritului, după normele propuse de conferinţa episcopală;

b) să hotărască, sfătuindu-se cu ceilalţi membri ai conferinţei episcopale, când e permisă, în condiţiile stabilite de Sfântul Scaun, conferirea dezlegării sacramentale în mod general⁵⁵.

Adaptările ce revin slujitorului hirotonit

40. Preoţilor, în special parohilor, le revine:

a) în celebrarea sacramentului Penitenţei, fie spre binele individual, fie spre binele comunităţii, să adapteze ritul la împrejurările concrete în care se află penitenţii, păstrând structura esenţială şi formula integrală a dezlegării; dacă este oportun, din motive pastorale, să omită unele părţi, sau să le îmbogăţească; să aleagă textele lecturilor sau rugăciunilor; să determine locul mai potrivit pentru celebrare, conform normelor stabilite de conferinţele episcopale, astfel încât întreaga celebrare să fie bogată şi rodnică;

b) să propună şi să pregătească celebrările penitenţiale, în timpul anului, dar, mai ales, în timpul Postului Mare, fiind ajutaţi chiar şi de laici, astfel încât textele alese şi desfăşurarea celebrării să fie cu adevărat adaptate la condiţia şi împrejurările comunităţii sau ale grupului respectiv (copii, bolnavi etc.);

c) în caz de necesitate gravă, nefiind înştiinţat episcopul locului, şi dacă nu se poate recurge la el, să decidă asupra acordării dezlegării sacramentale pentru mai mulţi penitenţi, după ce s-a făcut numai mărturisirea generală, cu obligaţia totuşi de a-l anunţa cât mai repede pe episcop cu privire la dezlegarea şi la acordarea ei.

1 Cf. 2Cor 5,18 ş.u.; Col 1,20.

2 Cf. In 8,34-36.

3 Cf. 1Pt 2,9.

4 Cf. Lc 15.

5 Lc 5,20.27-32; 7,48.

6 Cf. Mt 9,2-8.

7 Cf. Rom 4,25.

8 Cf. Liturghierul roman, Rugăciunea euharistică III.

9 Cf. Mt 26,28.

10 Cf. In 20,19-23.

11 Cf. Lc 24,47.

12 Cf. Fap 3,19.26; 17,30.

13 Cf. Rom 6,4-10.

14 Cf. Liturghierul roman, Rugăciunea euharistică III.

15 Cf. Liturghierul roman, Rugăciunea euharistică II.

16 Cf. Conciliul Tridentin, sesiunea a XIV-a, De sacramento Pænitentiæ, cap.1: DS 1668 et 1670; can. 1: DS 1701.

17 Ambroziu de Milano, Epist., 41, 12: PL 16, 1116.

18 Cf. Ap 19,7.

19 Cf. Ef 1,22-23; Conciliul al IIII-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 7: AAS 57 (1965) 9-11.

20 Conciliul al IIII-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8: AAS 57 (1965) 12.

21 Cf. 1Pt 4,13.

22 Cf. 1Pt 4,8.

23 Cf. Conciliul Tridentin, Sesiunea a XIV-a, De sacramento Pænitentiæ: DS 1638, 1740, 1743; Sfânta Congregaţie a Riturilor, Instrucţia Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 35: AAS 59 (1967) 560-561; Liturghierul roman, Norme generale, 29, 30, 56 a.b.g.

24 Conciliul al IIII-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11: AAS 57 (1965) 15-16.

25 Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Pænitemini (17 februarie 1966): AAS 58 (1966) 179; cf. Conciliul al IIII-lea Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11: AAS 57 (1965) 15-16.

26 Cf. Gal 2,20; Ef 5,25.

27 Cf. Tit 3,6.

28 Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Indulgentiarum doctrina (1 ianuarie 1967), nr. 4: AAS 59 (1967) 9; cf. Pius al XIIXIIXII-lea, Scrisoarea enciclică Mystici Corporis (29 iunie 1943): AAS 35 (1943) 213.

29 Cf. Conciliul Tridentin, Sesiunea a XIV-a, De sacramento Pænitentiæ, cap. 1: DS 1673-1675.

30 Conciliul Tridentin, Sesiunea a XIV-a, De sacramento Pænitentiæ, cap. 4: DS 1676.

31 Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Pænitemini (17 februarie 1966): AAS 58 (1966) 179.

32 Cf. Conciliul Tridentin, Sesiunea a XIV-a, De sacramento Pænitentiæ, cap. 5: DS 1679.

33 Cf. Conciliul Tridentin, Sesiunea a XIV-a, De sacramento Pænitentiæ, cap. 8: DS 1690-1692; Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Indulgentiarum doctrina (1 ianuarie 1967), 2-3: AAS 59 (1967) 6-8.

34 Cf. Tit 3,4-5.

35 Cf. Lc 15,7.10.32.

36 Cf. Conciliul Tridentin, Sesiunea a XIV-a, De sacramento Pænitentiæ, cap. 5: DS 1707-1708.

37 Cf. 2Cor 4,10.

38 Cf. Gal 4,31.

39 Cf. Mt 18,18; In 20,23.

40 Conciliul al IIII-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 26: AAS 57 (1965) 31-32.

41 Cf. Fil 1,9-10.

42 Cf. Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales circa absolutionem sacramentalem generali modo impertiendam (16 iunie 1972), nr. XII: AAS 64 (1972) 514.

43 Cf. Conciliul al IIII-lea din Vatican, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum concilium, 7: AAS 56 (1964) 100-1001.

44 Cf. Sfânta Congregaţie a Riturilor, Instrucţia Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 35: AAS 59 (1967) 560-561.

45 Cf. Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales..., III: AAS 64 (1972) 511.

46 Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales..., V: AAS 64 (1972) 512.

47 Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales..., VI.XI: AAS 64 (1972) 512. 514.

48 Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales..., VII.VIII: AAS 64 (1972) 512-513.

49 Cf. Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales..., VI: AAS 64 (1972) 512.

50 Cf. Sfânta Congregaţie a Riturilor, Instrucţia Inter oecumenici (26 septembrie 1964), 37-39: AAS 56 (1964) 110-111.

51 Cf. Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales..., X: AAS 64 (1972) 513-514.

52 Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales..., X: AAS 64 (1972) 513-514.

53 Cf. Conciliul Tridentin, Sesiunea a XIV-a, De sacramento Pænitentiæ, cap. 5: DS 1677.

54 Cf. Conciliul al IIII-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, 26: AAS 57 (1965) 31-32.

55 Cf. Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Normæ pastorales..., V: AAS 64 (1972) 512.