Rugăciune Catolică

CONSTITUŢIA APOSTOLICĂ CU PRIVIRE LA SACRAMENTUL UNGERII BOLNAVILOR

PAUL, EPISCOP,

SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU, SPRE AMINTIRE PERPETUĂ

UNGEREA SFÂNTĂ A BOLNAVILOR, după cum mărturiseşte şi învaţă Biserica Cato lică, este unul dintre cele şapte sacramente ale Noului Testament, orânduit de Cristos, Domnul nostru, „la care face aluzie Marcu (Mc 6,13), fi ind comunicat şi promulgat credincioşilor de către apostolul Iacob, ruda Domnului, când zice: «Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea lor făcută cu credinţă îl va mântui şi Domnul îl va ridica, iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta» (Iac 5, 14-15)”¹.

În tradiţia Bisericii, atât în Orient, cât şi în Occident, există mărturii, îndeosebi liturgice, cu privire la Ungerea bolnavilor. Merită să fi e amintită în mod deosebit scrisoarea pe care Inocenţiu I, înaintaşul nostru, i-a adresat-o lui Decenţiu, episcop de Gubbio², precum şi o venerabilă rugăciune folosită la binecuvântarea untdelemnului pentru bolnavi: „Trimite, Doamne, Duhul tău cel Sfânt, Mângâietorul”, care a fost introdusă în Rugăciunea euharistică³ şi a fost păstrată până în prezent în Pontificalul roman⁴.

În decursul veacurilor, tradiţia liturgică a defi nit mai precis, ce-i drept, în mod variat, care părţi ale trupului bolnavului trebuie unse cu untdelemn sfânt, alăturându-se mai multe formule de rugăciune ce trebuia să însoţească ungerile; aceste formule se afl ă în cărţile rituale ale diferitelor Biserici. În Biserica Romană s-a impus din Evul Mediu obiceiul de a se unge bolnavii pe organele de simţ, folosindu-se formula: „Prin această sfântă Ungere şi prin mila sa preaîndurătoare, să-ţi ierte Domnul ce ai greşit”, adaptându-se fi ecărui simţ⁵.

Pe lângă aceasta, doctrina cu privire la Ungerea sfântă e expusă în documentele conciliilor ecumenice de la Florenţa, Trento în mod deosebit, şi al II-lea din Vatican.

După ce Conciliul din Florenţa a specifi cat elementele esenţiale ale Ungerii bolnavilor⁶, Conciliul din Trento a declarat că este de orânduire divină şi a clarifi cat cele ce ni se spun în Scrisoarea sfântului Iacob cu privire la Ungerea sfântă, în special, ceea ce se referă la natura şi la efectele acestui sacrament: „Într-adevăr, esenţa acestui sacrament constă în harul Duhului Sfânt, a cărui uncţiune şterge greşelile care, eventual, ar mai fi de ispăşit, ca şi urmările păcatului; alină şi întăreşte sufletul bolnavului, trezind în el o mare încredere în îndurare divină, de care ajutat, bolnavul, pe de o parte, suportă mai uşor neplăcerile şi suferinţele bolii, pe de altă parte, se poate opune mai viguros ispitelor diavolului «care dă târcoale călcâiului» (Gen 3,15), iar uneori are ca urmare vindecarea trupului, când aceasta este de folos pentru mântuirea sufletului”⁷. În plus, sfântul Sinod a subliniat că prin cuvintele apostolului se afi rmă clar „că această ungere trebuie administrată bolnavilor, mai ales acelora care se află într-o stare atât de gravă încât par a fi aproape de sfârşitul vieţii, de aceea, se mai numeşte şi sacramentul celor muribunzi”⁸. În sfârşit, în ceea ce priveşte celebrantul, a declarat că acesta trebuie să fi e preot⁹.

Conciliul al II-lea din Vatican însă adaugă la acestea: „«Ungerea de pe urmă», care poate fi numită mai bine «Ungerea bolnavilor», nu este numai sacramentul acelora care se afl ă în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fi e în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”¹⁰. Că administrarea acestui sacrament aparţine grijii întregii Biserici, se arată prin următoarele cuvinte: „Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunile preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorifi cat, pentru a-i alina şi a-i mântui (cf. Iac 5,14-16); mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos (cf. Rom 8,17; Col 1,24; 2Tim 2,11-12; 1Pt 4,13) pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu”¹¹.

Toate acestea trebuie să se aibă în vedere la revizuirea Ritualului Ungerii sfinte, pentru ca să fi e mai bine adaptate împreju rărilor timpului nostru cele ce sunt supuse schimbării¹².

Am găsit de cuviinţă ca formula sacramentală să fi e modifi cată, astfel încât, pronunţându-se cuvintele lui Iacob, să fi e bine scoase în evidenţă efectele sacramentului.

Deoarece untdelemnul de măsline, care până acum era prescris pentru ca acest sacrament să fi e valabil, în unele ţări lipseşte sau se procură cu anevoie, la cererea mai multor episcopi, am horărât ca, după caz, să se poată folosi în viitor şi alt untdelemn, care să fi e extras totuşi din plante, întrucât este mai asemănător cu untdelemnul de măsline.

În ceea ce priveşte numărul ungerilor şi părţile trupului ce trebuie unse, am găsit de cuviinţă ca ritul să fi e simplifi cat.

Întrucât această revizuire atinge în unele privinţe chiar ritul sacramentului, cu autoritatea noastră apostolică, am hotărât ca în viitor să se păstreze în ritul latin cele ce urmează:

SACRAMENTUL UNGERII BOLNAVILOR
SE ADMINISTREAZĂ CELOR CARE SUNT ÎN PERICOL DE A MURI,
UNGÂNDU-I PE FRUNTE CU UNTDELEMN DE MĂSLINE
SAU, DACĂ E CAZUL, CU ALT UNTDELEMN VEGETAL,
BINECUVÂNTAT DUPĂ CUM ESTE PRESCRIS,
ROSTIND NUMAI O SINGURĂ DATĂ ACESTE CUVINTE:
PRIN ACEASTĂ UNGERE SFÂNTĂ ŞI PRIN MILA SA PREAÎNDURĂTOARE,
SĂ TE AJUTE DOMNUL CU HARUL DUHULUI SFÂNT,
PENTRU CA, IERTÂNDU-ŢI PĂCATELE,
SĂ TE MÂNTUIASCĂ ŞI SĂ TE ALINE CU BUNĂTATE.

În caz de necesitate, este de ajuns să se facă o singură ungere pe frunte sau, ca urmare a unei situaţii deosebite a bolnavului, în altă parte mai potrivită a trupului, rostindu-se formula în întregime.

Acest sacrament poate fi administrat de mai multe ori, dacă bolnavul, după primirea Ungerii, s-a vindecat şi apoi s-a îmbolnăvit din nou, sau chiar în cursul aceleeaşi boli, dacă starea bolnavului s-a agravat.

Stabilind şi declarând aceste lucruri despre ritul esenţial al Ungerii bolnavilor, aprobăm, cu autoritatea noastră apostolică, Ritualul Ungerii bolnavilor şi al îngrijirii lor pastorale, revizuit de către Sfânta Congregaţie pentru Cultul Divin, derogând, în acelaşi timp, dacă e cazul, de la prevederile Codului de drept canonic şi de la alte legi care au fost în vigoare până în prezent sau abrogându-le; celelalte prevederi şi legi care nu se abrogă, nici nu se schimbă, rămân valabile şi neatinse. Ediţia latină a acestui ritual, cuprinzând forma nouă, va intra în vigoare de îndată ce va fi publicată, celelalte ediţii însă, traduse în limba poporului, pregătite de conferinţele episcopale şi aprobate de Scaunul Apostolic, vor intra în vigoare în ziua pe care o va fi xa fi ecare conferinţă; vechiul ritual va putea fi folosit până în ziua de 31 decembrie a anului 1973. Însă din ziua de 1 ianuarie 1974, toţi cei care au folosit vechiul Ritual roman vor trebui să-l folosească numai pe cel nou.

Dorim ca tot ce a fost hotărât şi prevăzut de noi în Ritualul latin să fi e valabil şi efi cac şi să rămână astfel în viitor, abrogându-se, în măsura în care este necesar, constituţiile şi decretele apostolice publicate de către predecesorii noştri, ca şi cele lalte dispoziţii, chiar şi cele ce prezintă o importanţă deosebită.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, în ziua de 30 noiembrie 1972, anul al zecelea al pontificatului nostru.

PAUL AL VI-LEA PP.

¹ Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema unctione, cap. 1 (cf. Ibidem, can.1) CT, VII, 1, 355-356; DS 1695. 1716.

² Scrisoarea Si instituta ecclesiastica, cap. 8: PL 20, 559-561; DS 216.

³ L.C. MOHLBERG, ed., Liber Sacramentorum Romanæ Ecclesiæ Ordinis Anni Circuli, Rerum Ecclesias ticarum Documenta. Fontes 4, Roma 1960, 61; J. DESHUSSES, ed., Le Sacramentaire Grégorien, Spicilegium Friburgense 16, Fribourg 1971, 172; cf. B. BOTTE, ed., La Tradition apostolique de Saint Hippolyte, Liturgiewissenschaftliche Quellen und Forschungen 39, Münster in W. 1963, 18-19; E. LANNE, ed., Le Grand Euchologe du Monastère Blanc, Patrologia Orientalis 28/2, Paris 1958, 392-395.

⁴ Cf. PONTIFICALE ROMANUM, Ordo benedicendi Oleum catechumenorum et infi rmorum et conficiendi Chrisma, Città del Vaticano 1971, 11-12.

⁵ Cf. M. ANDRIEU, Le Pontifi cal Romain au Moyen Age, I. Le Pontifi cal Romain du XII-e siècle, (Studi e Testi 86), Città del Vaticano 1938, 267-268; II. Le Pontifi cal de la Curie Romaine au XIII-e siècle, (Studi e Testi 87), Città del Vaticano 1940, 491-492.

⁶ Decretum pro Armeniis, în G. HOFMANN, ed., Concilium Florentinum, I-II, 130; DS 1324ş.u.

⁷ CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema Unctione, cap. 2: CT, VII, 1, 356; DS 1696.

⁸ CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema Unctione, cap. 3: CT, VII, 1, 356; DS 1698.

⁹ CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema Unctione, cap. 3, can. 4: CT, VII, 1, 356; DS 1697. 1719.

¹⁰ CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum concilium, nr. 73: AAS 56 (1964) 118-119.

¹¹ CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr.11: AAS 57 (1965) 15.

¹² Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum concilium, nr. 1: AAS 56 (1964) 97.