Rugăciune Catolică

NORME INTRODUCTIVE

I. INFIRMITATEA UMANĂ ŞI SEMNIFICAŢIA EI ÎN MISTERUL MÂNTUIRII

1. Suferinţele şi infi rmităţile oamenilor s-au situat întotdeauna printre proble mele cel mai grele care au frământat sufletul omenesc. Însă cei care mărturisesc credinţa creştină, deşi le simt şi le îndură şi ei, sunt totuşi ajutaţi de lumina acestei credinţe ca să înţeleagă mai profund misterul suferinţei şi să suporte cu mai multă tărie durerile. Ei nu numai că ştiu din cuvintele lui Cristos ce însemnătate şi ce valoare are suferinţa pentru mântuirea proprie şi pentru mântuirea lumii, dar ştiu că ei, cei bolnavi, au un loc deosebit în dragostea lui, care în viaţa sa adesea i-a vizitat şi i-a vindecat pe bolnavi.

2. Boala, deşi este strâns legată de condiţia omului păcătos, de cele mai multe ori, nu poate fi considerată ca o pedeapsă aplicată fi ecăruia pentru păcatele proprii (cf. In 9,3)¹. Ca dovadă, însuşi Cristos, care este fără păcat, împlinind cele care au fost scrise de profetul Isaia, a purtat în pătimirea sa toate rănile şi a luat parte la toate suferinţele omeneşti (cf. Is 53,4-5); mai mult, când noi îndurăm cele potrivnice, tot el este acela care este chinuit şi răstignit în mădularele sale, care devin asemenea cu el; dar toate aceste suferinţe par scurte şi uşoare în comparaţie cu mărirea veşnică pe care o opereză în noi (cf. 2Cor 4,17).

3. Însăşi providenţa a hotărât ca omul să lupte fără preget împotriva oricărei boli şi să se intereseze cu o grijă atentă de binele sănătăţii, pentru a-şi putea îndeplini datoria în societatea umană şi în Biserică, pregătit fi ind totuşi oricând să suplinească ceea ce lipseşte pătimirilor lui Cristos pentru mântuirea lumii, aşteptând eliberarea întregii creaţii spre gloria fiilor lui Dumnezeu (cf. Col 1,24; Rom 8,19-21).

În plus, misiunea bolnavilor în Biserică este ca, prin suportarea suferinţelor lor, pe de o parte, să-i îndemne pe ceilalţi să nu uite de lucrurile esenţiale, adică de cele suprafireşti, iar pe de altă parte, să le arate că viaţa muritoare a oamenilor trebuie răscumpărată prin misterul morţii şi învierii lui Cristos.

4. Se cuvine ca nu numai bolnavul să lupte împotriva infirmităţii, ci şi medicii şi toţi aceia care, într-un fel sau altul, se afl ă în slujba bolnavilor, să considere ca o datorie a lor să facă, să încerce, să experimenteze tot ce ar putea fi de folos pentru a-i alina sufl eteşte şi trupeşte pe cei bolnavi; făcând aceasta, ei îndeplinesc acel cuvânt al lui Cristos, prin care a poruncit să fie vizitaţi cei bolnavi, voind parcă să spună că omul este în întregime încredinţat celorlalţi, care să-l sprijine prin ajutoare fi zice şi să-i întărească moralul, încurajându-l sufleteşte.

II. SACRAMENTELE CARE SE ADMINISTREAZĂ BOLNAVILOR

A. Ungerea bolnavilor

5. Cât de mare a fost grija Domnului, pe care a arătat-o faţă de trupurile şi sufletele bolnavilor, şi pe care a poruncit şi credincioşilor să o aibă, ne-o mărturiseşte îndeajuns evanghelia şi ne-o arată sacramentul Ungerii, pe care el l-a orânduit şi pe care Scrisoarea sfântului Iacob ni-l face cunoscut şi pe care apoi Biserica a obişnuit să-l administreze membrilor săi prin ungerea şi rugăciunea preoţilor, încredinţându-i Domnului suferind şi glorifi cat pe bolnavi, ca să-i aline şi să-i mântuiască (cf. Iac 5,14-16); ba, mai mult, îndemnându-i ca, asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos (cf. Rom 8,17)², să contribuie la binele poporului lui Dumnezeu³.

Căci omul grav bolnav are nevoie de un har special al lui Dumnezeu, ca nu cumva, apăsat de nelinişte, să cadă în deprimare sufl etească şi, supus ispitelor, să-şi piardă chiar credinţa.

De aceea, Cristos îi întăreşte pe credincioşii săi, care suferă de boală, cu ajutorul cel mai puternic, care este sacramentul Ungerii⁴.

Celebrarea sacramentului constă, în principal, în faptul că, după ce a avut loc impunerea mâinilor de către preoţii Bisericii, se rosteşte rugăciunea făcută cu credinţă şi bolnavii sunt unşi cu untdelemnul sfinţit prin binecuvântarea lui Dumnezeu; prin acest rit, este reprezentat şi se conferă harul sacramentului.

6. Acest sacrament acordă bolnavului harul Duhului Sfânt, prin care omul e în întregime ajutat spre mântuire, e susţinut prin încrederea în Dumnezeu, e întărit împotriva ispitelor Celui Rău şi a neliniştii în faţa morţii, astfel încât să poată nu numai să suporte cu tărie greutăţile, ci chiar să lupte împotriva lor şi să dobândească sănătatea, dacă aceasta e în folosul mântuirii sufletului său; şi îi acordă chiar iertarea păcatelor, pe care eventual le-ar avea, şi a pedep selor cauzate de aces tea⁵.

7. În Ungerea sfântă, care este unită cu rugăciunea făcută cu credinţă (cf. Iac 5,15), este exprimată credinţa care trebuie, în primul rând, trezită atât în cel care administrează sacramentul, cât, mai ales, în cel care îl primeşte; pe bolnav îl va mântui credinţa sa şi a Bisericii, credinţă care este îndreptată spre moartea şi învierea lui Cristos, de unde sacramentul îşi obţine eficacitatea (cf. Iac 5,15)⁶ şi anticipă împărăţia viitoare, a cărei chezăşie este oferită în sacramente.

a) Cui trebuie conferită Ungerea bolnavilor

8. În Scrisoarea sfântului Iacob, se precizează că Ungerea trebuie dată celor bolnavi, ca să-i aline şi să-i mântuiască⁷. De aceea, această sfântă Ungere trebuie administrată cu toată grija celor credincioşi care, din cauza infirmităţii sau a bătrâneţii, se afl ă într-o stare periculoasă de boală⁸.

Cât priveşte însă gravitatea bolii, este de ajuns să se aibă o părere prudentă sau probabilă despre ea⁹, înlăturându-se orice nelinişte, iar, dacă este cazul, să fi e consultat şi medicul.

9. Acest sacrament poate fi dat din nou, dacă bolnavul, după primirea Ungerii, s-a vindecat sau dacă, în cursul aceleeaşi boli, starea bolnavului se agravează.

10. Înainte de intervenţia chirurgicală (în limbaj obişnuit, „operaţie”), sfânta Ungere poate fi acordată bolnavului ori de câte ori intervenţia este determinată de o boală periculoasă.

11. Sfânta Ungere se poate da şi bătrânilor, cărora le-au slăbit în mod vizibil puterile, chiar dacă nu se pune problema unei boli grave.

12. Sfânta Ungere se poate administra chiar şi copiilor de la vârsta când li s-a dezvoltat uzul raţiunii, ca să poată fi întăriţi prin acest sacrament.

13. În cateheza care se face, atât în comun, cât şi individual, credincioşii să fi e astfel instruiţi încât să ceară ei înşişi Ungerea şi, de îndată ce a sosit timpul potrivit spre a fi administrată, să o primească cu credinţă neclintită şi evlavie sufl etească, şi să nu urmeze obiceiul greşit de a amâna primirea acestui sacrament. De asemenea, cei ce îi îngrijesc pe bolnavi să fi e instruiţi cu privire la natura acestui sacrament.

14. Acest sacrament10 se poate administra chiar şi bolnavilor care şi-au pierdut cunoştinţa şi uzul raţiunii, în cazul în care se presupune că, dacă ar fi conştienţi, l-ar fi cerut.

15. Preotul chemat la un bolnav pe care îl găseşte mort să se roage pentru el, ca Dumnezeu să-i ierte păcatele şi să-l primească cu îndurare în împărăţia sa, dar Ungerea să n-o adminstreze. În cazul că stă la îndoială, dacă bolnavul a murit sau nu, poate să-i dea acest sacrament sub condiţie (nr. 135)¹¹.

b) Ministrul Ungerii bolnavilor

16. Ministrul propriu al Ungerii bolnavilor este numai preotul¹².

Episcopii, parohii şi colaboratorii lor, preoţii cărora le este încredinţată îngrijirea bolnavilor sau a bătrânilor din aziluri şi superiorii comunităţilor călugăreşti clericale, administrează în mod obişnuit acest sacrament¹³.

17. Acestora, ajutaţi de călugări şi laici, le revine datoria atât de a-i dispune pe bolnavi şi pe cei care îi asistă printr-o pregătire corespunzătoare, cât şi de a administra bolnavilor acest sacrament.

Este de competenţa ordinariului locului a organiza şi a veghea la desfăşurarea acelor celebrări la care iau parte, eventual, bolnavi din diferite parohii sau spitale pentru a primi Ungerea sfântă.

18. Ceilalţi preoţi administrează Ungerea cu consimţământul ministrului amintit mai sus la nr. 16. În caz de necesitate, se presupune consimţământul şi este suficient să-i comunice ulterior parohului sau capelanului spitalului Ungerea administrată.

19. Când sunt de faţă lângă un bolnav doi sau mai mulţi preoţi, nimic nu stă împotrivă ca unul dintre ei să rostească rugăciunile şi să facă Ungerea cu formula respectivă, iar ceilalţi să-şi distribuie între ei celelalte părţi ale ritului, cum ar fi , de exemplu, riturile iniţiale, lectura cuvântului lui Dumnezeu, invocaţiile sau îndemnurile. Pe lângă aceasta, cu toţii îşi pot impune mâinile.

c) Cele necesare pentru celebrarea Ungerii

20. Materia cerută pentru celebrarea sacramentului este untdelemnul de măsline, sau, dacă e cazul, alt untdelemn extras din plante¹⁴.

21. Untdelemnul ce urmează a fi folosit în Ungerea bolnavilor trebuie să fi e binecuvântat în acest scop de către episcop sau de către un preot căruia însuşi dreptul îi acordă această putere sau i-a acordat-o în mod special Scaunul Apostolic.

În afară de episcop, prin drept, mai au puterea de a sfi nţi untdelemnul, care se poate folosi la Ungerea bolnavilor, următorii:
a) cel care de drept este asimilat episcopului dicezan;
b) orice preot, în caz de adevărată necesitate¹⁵.

Binecuvântarea untdelemnului bolnavilor se face de către episcop, în mod obişnuit, în joia din Săptămâna Sfântă¹⁶.

22. Când preotul, conform nr. 21b, sfi nţeşte în cadrul ritului untdelemnul, untdelemnul care trebuie binecuvântat poate să fi e adus sau de preot sau să fie pregătit de către rudele bolnavului într-un vas mic, potrivit. Ceea ce a rămas însă din untdelemnul sfinţit după celebrare să se îmbibe în vată şi să fi e ars.

Când însă preotul foloseşte untdelemnul sfi nţit deja de mai înainte de către episcop sau de către alt preot, aduce cu sine vasul mic în care este păstrat. Acest vas mic, făcut dintr-un material apt pentru a păstra untdelemnul, să fi e curat şi să conţină destul untdelemn îmbibat în vată pentru a se folosi cu uşurinţă. În acest caz, preotul, după Ungere, să ducă înapoi vasul la locul său, unde să fi e păstrat cu cinste. Să aibă grijă ca untdelemnul să rămână în stare bună pentru îngrijirea oamenilor şi, prin ur mare, să fi e schimbat la timp, fi e anual, după binecuvântarea untdelemnului de către episcop, pe care o face în joia din Săptămâna Sfântă, fi e, dacă este cazul, mai des.

23. Ungerea se administrează ungând bolnavul pe frunte şi pe mâini; este bine ca formula să se împartă astfel încât prima parte să se rostească în timp ce se face ungerea pe frunte, iar a doua parte în timp ce se ung mâinile.

Dar, în caz de urgenţă, este sufi cient să se facă o singură ungere pe frunte, sau, dacă bolnavul este într-o situaţie specială, pe altă parte a trupului mai potrivită, rostindu-se formula în întregime.

24. Totuşi nimic nu se împotriveşte ca, avându-se în vedere mentalitatea şi tradiţiile anumitor popoare, numărul ungerilor să se mărească sau locul unde se fac să fi e schimbat, lucru care va fi prevăzut în ritualurile particulare ce se vor alcătui.

25. Formula care însoţeşte Ungerea, în ritul latin, este următoarea:

Prin această ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare,
să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt,
pentru ca, iertându-ţi păcatele,
să te mântuiască şi să te aline cu bunătate.

B. Viaticul

26. La trecerea din această viaţă, creştinul, fi ind întărit cu Viaticul trupului şi sângelui lui Cristos, primeşte, de fapt, chezăşia învierii, după cuvântul Domnului: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,54).

Dacă este posibil, Viaticul să fi e primit în cadrul Liturghiei, mai întâi pentru ca bolnavul să se poată împărtăşi sub ambele specii şi, în al doilea rând, pentru că Împărtăşania primită sub formă de Viatic poate fi considerată ca o dovadă deosebită a participării la misterul ce se celebrează în cadrul jertfei Liturghiei, adică la misterul morţii Domnului şi a plecării sale la Tatăl¹⁷.

27. Sunt obligaţi să primească Viaticul toţi aceia care, fi ind botezaţi, pot să primească sfânta Împărtăşanie. Deoarece toţi credincioşii care sunt în pericol de moarte, indiferent din ce cauză ar proveni acest pericol, sunt obligaţi prin poruncă să primească sfânta Împărtăşanie, păstorii trebuie să vegheze ca administrarea acestui sacrament să nu întârzie, dar credincioşii să fi e întăriţi cu el atunci când sunt încă pe deplin conştienţi¹⁸.

28. Creştinul, pe lângă acestea, e bine să-şi reînnoiască, în cadrul celebrării Viaticului, credinţa de la Botez, prin care a devenit fi u adoptiv al lui Dumnezeu şi moştenitor al vieţii veşnice.

29. Miniştrii obişnuiţi ai Viaticului sunt parohul şi colaboratorii săi, preotul căruia i se încredinţează îngrijirea bolnavilor în spitale şi superiorul comunităţii călugăreşti clericale. În caz de necesitate, administrează Viaticul oricare preot cu învoirea, măcar presupusă, a ministrului competent.
Totuşi în lipsa preotului, poate duce Viaticul la bolnav un diacon sau un alt credincios, bărbat sau femeie, care, cu încuviinţarea Scaunului Apostolic, este desemnat de către episcop să distribuie credincioşilor Euharistia. În acest caz, diaconul să folosească ritul care este stabilit în Ritual, ceilalţi însă să urmeze ritul pe care îl folosesc în mod obişnuit la distribuirea sfintei Împărtăşanii,
folosindu-se totuşi formula proprie, ce este propusă în Ritualul pentru administrarea Viaticului (nr. 112).

C. Ritualul complet

30. Ca să se facă faţă mai uşor în cazurile speciale, când creştinul se află în mod neprevăzut în pericol de a muri, din cauza unei boli neaşteptate sau din alte cauze, se pune la îndemână un Ritual complet, cu ajutorul căruia bolnavul să fi e întărit cu sacramentele Penitenţei, Ungerii şi Euharistiei sub forma Viaticului.

Dacă însă pericolul morţii e iminent şi nu este timp sufi cient de a administra toate sacramentele amintite mai sus, prima dată să se dea bolnavului posibilitatea mărturisirii sacramentale, făcută eventual din cauza urgenţei în mod generic, apoi să i se dea Viaticul, pe care e obligat să-l primească orice creştin în pericol de moarte. Şi, în sfârşit, dacă mai rămâne timp, să i se administreze Ungerea sfântă.

Dacă însă nu poate primi din cauza bolii sfânta Împărtăşanie, să i se administreze Ungerea sfântă.

31. Dacă bolnavul trebuie întărit cu sacramentul Mirului, să se aibă în vedere cele indicate mai jos la nr. 117, 124, 136-137.

În pericolul de moarte, dacă episcopul nu poate veni cu uşurinţă sau e împiedicat dintr-un motiv serios, dreptul conferă puterea de a mirui următorilor: parohilor şi vicarilor parohiali, iar în lipsa lor, vicarilor colaboratori ai acestora; preoţilor care sunt în fruntea unor parohii speciale, înfiinţate conform dreptului; vicarilor economi; vicarilor substituţi şi vicarilor ajutători. În absenţa tuturor celor amintiţi mai sus, oricărui preot care nu este împiedicat de vreo cenzură sau pedeapsă canonică¹⁹.

III. OFICII ŞI ÎNDATORIRI CU PRIVIRE LA BOLNAVI

32. În trupul lui Cristos, care este Biserica, dacă un mădular suferă, suferă împreună cu el toate celelalte mădulare (1Cor 12,26)²⁰. De aceea, compătimirea faţă de bolnavi şi aşa-numitele fapte de caritate şi de ajutor reciproc, destinate să înlăture suferinţele de orice natură ale oamenilor, sunt lucruri considerate de o cinste deosebită²¹ şi toate eforturile tehnicii de a prelungi lungimea vieţii²², precum şi orice grijă izvorâtă din inimă faţă de bolnavi, de care dă dovadă orice om, pot fi considerate ca o pregătire evanghelică şi se asociază într-o măsură oare care la opera de ajutorare²³ a lui Cristos.

33. De unde urmează că e de dorit în cel mai înalt grad ca toţi cei botezaţi să participe la această slujire a iubirii reciproce în trupul lui Cristos, atât în lupta împotriva bolii şi în dragostea faţă de bolnavi, cât şi în celebrarea sacramentelor pentru bolnavi. Căci aceste sacramente, ca şi celelalte, de altfel, au din natura lor un caracter comu nitar, care, în măsura posibilităţilor, trebuie scos în evidenţă în cadrul celebrării.

34. Partea principală în această muncă de ajutorare o au rudele celor bolnavi şi cei care, într-un fel sau altul, se îngrijesc de ei. Lor le revine, în primul rând, datoria să-i întărească pe bolnavi prin cuvintele credinţei şi prin rugăciunea făcută în comun, să-i recomande Domnului suferind şi glorifi cat, mai mult, să-i îndemne ca, asociin du-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos, să contribuie la binele poporului lui Dumnezeu²⁴. Agravându-se însă boala, este de datoria lor să anunţe parohul, iar pe bolnav să-l pregătească, prin cuvinte pline de omenie şi cu prudenţă, să primească la timpul potrivit sacramentele.

35. Preoţii să-şi amintească, mai ales parohii şi ceilalţi de care s-a amintit la nr. 16, că este datoria lor să-i viziteze personal pe bolnavi cu o grijă sârguincioasă şi să-i ajute cu o dragoste izvorâtă din inimă²⁵. Mai ales cu ocazia administrării sacramentelor, e de datoria lor să învioreze speranţa celor de faţă şi să le întărească credinţa în Cristos, care a pătimit şi a fost glorificat, astfel încât să ducă afecţiunea maternă a Bisericii şi mângâierea credinţei la cei care trebuie să fie alinaţi, iar celorlalţi să le înalţe mintea la cele suprafireşti.

36. Pentru ca tot ce s-a spus despre sacramentul Ungerii şi al Viaticului să poată fi înţeles mai bine, iar credinţa să poată fi mai din belşug nutrită, întărită şi exprimată, este de cea mai mare importanţă ca, printr-o cateheză susţinută, atât credincioşii, în general, cât, mai ales, bolnavii, să fi e instruiţi cu privire la pregătirea celebrării şi la participarea însăşi, mai ales dacă se face în comun. Căci rugăciunea făcută cu credinţă, care însoţeşte celebrarea sacramentului, este însufleţită de mărturisirea credinţei.

37. Pregătind şi orânduind celebrarea sacramentelor, preotul să se informeze despre situaţia bolnavului, astfel încât orânduirea riturilor, lectura din Sfânta Scriptură şi rugăciunile ce trebuie alese, oportunitatea de a celebra sau nu Liturghia, administrarea Viaticului etc. să se facă în funcţie de starea acestuia.

IV. ADAPTĂRILE CE REVIN CONFERINŢELOR EPISCOPALE

38. Intră în competenţa conferinţelor episcopale, conform constituţiei despre sfânta liturgie (art. 63 b), să pregătească în ritualurile particulare un capitol care să corespundă celui din Ritualul roman, adaptat necesităţilor fiecărei ţări, astfel încât, după ce s-a obţinut aprobarea Sfântului Scaun, să se folosească în ţările respective.

Aşadar, conferinţelor episcopale le revine:
a) să fi xeze adaptările, despre care se vorbeşte în art. 39 din constituţia despre sfânta liturgie;
b) să studieze cu grijă şi atenţie ce este bine să fi e admis din tradiţiile şi mentalităţile fiecărui popor şi, prin urmare, să propună Sfântului Scaun şi alte adaptări considerate utile sau necesare, care, cu încuviinţarea acestuia, să fi e introduse;
c) unele elemente proprii cu privire la bolnavi din ritualurile particulare existente deja, dacă sunt, să le reţină, numai să fi e în armonie cu constituţia despre sfânta liturgie şi cu nevoile timpului de astăzi, sau să le adapteze;
d) să pregătească traducerile textelor, astfel încât să se acomodeze într-adevăr specificului diferitelor limbi şi caracterului diferitelor culturi, adăugându-se, ori de câte ori se crede de cuviinţă, melodii potrivite ce se pot cânta;
e) noţiunile introductive care se găsesc în Ritualul roman, dacă este cazul, să le adapteze pentru a face participarea credincioşilor cât mai conştientă şi mai activă;
f) în ediţiile cărţilor liturgice, care trebuie pregătite prin grija conferinţelor episcopale, să orânduiască materia în modul cel mai practic pentru uzul pastoral.

39. Când Ritualul roman oferă formule la alegere, ritualurile particulare pot să adauge alte formule de acelaşi gen.

V. ADAPTĂRILE CE REVIN MINISTRULUI

40. Ministrul, având în vedere împrejurările, precum şi trebuinţele şi preferinţele bolnavilor şi ale altor credincioşi, să se folosească de înlesnirile pe care le acordă ritualul.

a) În primul rând, să fi e atent la starea de oboseală a bolnavilor şi la variaţiile ce au loc în starea lor fi zică în cursul unei zile sau chiar al unei ore. Din acest motiv, va putea, dacă e cazul, să scurteze celebrarea.

b) Când nu este de faţă un grup de credincioşi, preotul să aibă în vedere că în el însuşi şi în bolnav este deja Biserica. Să se străduiască, prin urmare, atât înainte, cât şi după celebrarea sacramentului, să aducă bolnavului dragostea şi ajutorul comunităţii, fie personal, fie, dacă bolnavul acceptă, printr-un alt creştin al comunităţii locale.

c) Dacă după Ungere bolnavul s-a vindecat, într-un moment potrivit, să-l îndemne să aducă mulţumirile cuvenite pentru binefacerile primite, de exemplu, luând parte la Liturghie ca recunoştinţă faţă de Dumnezeu sau în alt mod potrivit.

41. În celebrare să se respecte, prin urmare, structura ritului, adaptat fiind totuşi condiţiilor locului şi persoanelor. Actul penitenţial să se facă, după caz, la începutul ritului sau după lectura din Sfânta Scriptură. În locul aducerii de mulţumire asupra untdelemnului, dacă este cazul, se poate face un scurt îndemn. Acest lucru trebuie avut în vedere mai ales atunci când bolnavul se află în spital, iar ceilalţi bolnavi ce se afl ă, eventual, în acelaşi loc nu iau deloc parte la celebrare.

¹ Textele Sfi ntei Scripturi din Noul Testament sunt citate după ediţia Comisiei Pontificale pentru Noua Vulgata.

² Cf., de asemenea, Col 1,24; 2Tim 2,11-12; 1Pt 4,13.

³ Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema Unctione, cap. 1: DS 1695; CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 11: AAS 57 (1965) 15.

⁴ Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema Unctione, cap. 1: DS 1694.

⁵ Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema Unctione, prooem. şi cap. 2: DS 1694
şi 1696.

⁶ Cf. Sf. TOMA DE AQUINO, In IV Sententiarum, d. 1, q. 1, a. 4, qc. 3.

⁷ Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema Unctione, cap. 2: DS 1698.

⁸ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum concilium, nr.73: AAS 56 (1964) 118-119.

⁹ Cf. PIUS AL XI-LEA, Scrisoarea Explorata res (2 februarie 1923).

¹⁰ Cf. CDC, can. 943.

¹¹ Cf. CDC, can. 941.

¹² Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIV-a, De extrema Unctione, cap. 3 şi can. 4: DS 1697 şi 1719; CDC, can. 938.

¹³ Cf. CDC, can. 938.

¹⁴ Cf. Ordo benedicendi Oleum catechumenorum et infi rmorum et confi ciendi Chrisma, Praenotanda, nr. 3, Typis polyglottis Vaticanis, Città del Vaticano 1970.

¹⁵ Cf. Ordo benedicendi Oleum catechumenorum et infi rmorum et confi ciendi Chrisma, Praenotanda, nr. 8.

¹⁶ Cf. Ordo benedicendi Oleum catechumenorum et infi rmorum et confi ciendi Chrisma, Praenotanda, nr. 9.

¹⁷ Cf. Sf. CONGREGAŢIE A RITURILOR, Instrucţia Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), nr. 36.39.41: AAS 59 (1967) 561. 562. 563; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea apostolică Pastorale munus (30 noiembrie 1963), nr. 7: AAS 56 (1964) 7; CDC, can. 822, 4.

¹⁸ Cf. Sf. CONGREGAŢIE A RITURILOR, Instrucţia Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), nr. 39: AAS 59 (1967) 562.

¹⁹ Cf. Ordo Confirmationis, Praenotanda, nr. 7c, Typis Polyglottis Vaticanis, Città del Vaticano 1971.

²⁰ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 7: AAS 57 (1965) 9-10.

²¹ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, nr. 8: AAS 58 (1966) 845.

²² Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 18: AAS 58 (1966) 1038.

²³ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 28: AAS 57 (1965) 34.

²⁴ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 21: AAS 57 (1965) 24.

²⁵ Cf. CDC, can. 468, 1.